De ce îmi este teamă?


Nu e teamă, ci groază. De normalitate. De obișnuință. De împietrire într-o formă corectă, dar fără viață.

Următoarele rânduri sunt o reeditare a unei reflecții mai vechi, revenită din nou în actualitate pe căi greu de spus în cuvinte. E o poveste, una destul de cunoscută.

Isus şade la masă (şi) cu Fariseii. Cum îi este obiceiul, El şade la masă cu oricine Ȋl invită sub acoperișul său. Se mănâncă, se discută. Într-un cadru firesc, sănătos, decent. Aproape monoton. N-am fi știut niciodată de acest eveniment dacă nu s-ar fi întâmplat ceva care să scoată acea întâlnire din sfera banalității: vine acolo ea, păcătoasa, cu vasul de alabastru, cu lacrimile şi cu părul ei. Ea strică totul. Năvălește peste viețile acelor oameni ca un tzunami. În urma ei, prin harul Domnului nu rămân în urmă ruine, ci miresmele ulițelor raiului.

Nu mă interesează acum interpretarea pildei, felul în care suntem provocați să vedem iubirea de Dumnezeu căpătând forma conștientizării prăpastiei pe care El o acoperă pentru a se apropia de păcătos. Acum mă captivează o altă lecție, o altă paradigmă, cea a relațiilor dintre noi, cei care pretindem că ne apropiem cu fiecare clipită de Domnul nostru: unii deja credem că întindem mâna înspre aceeași pită cu El.

Ea vine dintr-o altă lume, rânduită pe alte obiceiuri. Când intră în lumea noastră, ne deranjează. De bine, de rău, ne descurcăm și reușim să gestionăm cumva spațiul sacru, să păstrăm niște aparențe și să ne bucurăm de prezența Domnului nostru. Uităm uneori să-I dăm ce I se cuvine căci – nu-i așa? – acum suntem toți de-ai casei și nu mai trebuie de fiecare dată să ne ținem de toate cele câte trebuie ținute.

Dar ea năvălește peste rânduielile noastre, ne ofensează cu gesturi care nici măcar nu ne-au trecut prin cap, fapte deplasate și care pot da naștere la răutăcioase interpretări. Ea nu a urmat calea corectă. Da, nici noi nu o urmăm întru totul, avem și noi scăpările noastre, dar ne străduim să le facem pe toate bine. Noi suntem cei ce ne ospătăm împreună cu El, în timp ce ea va pleca de acolo fără să guste o firmitură. Până la urmă, se va sta în continuare la masă și în veacurile viitoare, tot așa ca acum, frumos, civilizat, în liniște; să-i văd eu pe aceia care vor reuși să instaureze în biserici un obicei sfânt din spălarea de picioare cu lacrimi, păr și miresme scumpe! Încearcă cineva?

Nu ne vine la îndemână. Suntem frustrați, pe bună dreptate. Înțelegeți-ne și pe noi. Suntem cei care mergem pe calea normală, de mulți bătătorită, cea de bun simț. Ei, cei ce nu știu cum se facă lucrurile ca la carte: să stea mai domol un pic, să ia lecții de la noi! Suntem gata să îi învățăm: îi vom îmbrăca cum se cuvine, îi vom învăța cum să zâmbească creștinește (plânsul este dizgrațios și, în general, nu dă bine despre ucenicie), îi vom tunde, le vom furniza prosoape de-acum încolo dacă vor să-I șteargă Domnului picioarele prăfuite, iar vasul de alabastru se va vinde pe trei sute de lei, banii urmând a fi folosiți întru ridicarea unui nou lăcaș de cult, mai mare, mai demn, mai funcțional, mai strălucitor …

De aia mi-e teamă. Nu de ea, ci de mine. Probabil că nu o să fiu în stare vreodată să-I sărut Mântuitorului meu picioarele, încă mă gândesc cum să îl fac mai bine-primit în casa mea după bunele maniere ale majorității. Mă gândesc însă că miza nu stă în gestul vizibil din afară – chiar în condițiile în care acceptăm că unele manifestări sunt mai ortodoxe decât altele – ci în inima fiecăruia dintre noi. Nu e de așteptat ca Simon să îi spele și el picioarele lui Cristos cu părul său. E de așteptat ca el să îl onoreze pe Domnul său cât poate el de bine, după bunele practici ale lumii în care trăiește, și să-și cerceteze inima să vadă dacă mai e de găsit iubire de Dumnezeu în ea.

Mi-e teamă să găsesc acolo, în ascuns, exact cât am înțeles din harul Domnului. Cu toate astea, nădăjduiesc că el va ajuta și necredinței mele, cum a mai făcut-o și cu alții ca mine. Ba, mai mult, am o încredere deplină în Dumnezeu, că va face acest lucru.

Tot astfel, va ajuta, cred eu, și neștiinței lor în cele drept rânduite …

Tot astfel, ne va alunga – sper din toată inima – teama.

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s