Cinepastilă (27) – The Hurt Locker (2008)


Sursa: wikipedia.org
Sursa: wikipedia.org

Se pot observa destule asemănări ale acestui film cu mai cunoscutul American Sniper (2014). Aceeași luptă grea, aceleași provocări ale unor militari într-un mediu ostil, croit după cu totul alte vise decât cel american. Totuși, mie filmul regizoarei Kathryn Bigelow mi se pare mai bun, mai puțin melodramatic, mai … postmodern. Da, postmodern, pentru că în acest film se reușește disocierea micilor evenimente pe care le relatează – misiuni ale unei echipe de geniști în timpul războiului din Iraq – de metanarațiunea cu care ne-au îndopat canalele media din acea vreme (o știți doar: e cea cu lupta Occidentului civilizat și plin de bune intenții dusă împotriva regimului lui Saddam, asociat iremediabil nesfârșitei cohorte de simboluri antichristice contemporane etc).

În absența unei istorii care să dea sens acestor povestiri, nu e de mirare că nici războiul nu mai e ce a fost odată, un mijloc extrem de soluționare a unor diferende, ci un mediu vital pentru un tip de ființă ale cărei temeiuri existențiale sunt intim legate de acesta: militarul. Războiul este pentru un militar ca apa pentru pește. Nu contează cine este, de partea cui luptă, care este miza, unde e dreptatea: el are nevoie de pericol, de adrenalină, de a ști împotriva cui să-și îndrepte arma. Viața „normală” este ca o colivie pentru el. Militarul își trăiește libertatea cu adevărat numai atunci când este în misiune. Toate celelalte ipostaze ale vieții îi jefuiesc temeiurile ființei, îl lasă fără o identitate între atâtea miliarde de oameni. Pentru el, războiul este viață.

Ca în orice film postmodern care se respectă, moralitatea este inodoră în The Hurt Locker. E adevărat, apare la un moment dat și o problemă etică: folosirea minorilor în atentate cu bombă. Aceasta însă nu este o temă în sine, ci o capcană întinsă eroului principal, aflat în pericolul de a-și aminti că este și el om ca noi toți, civilii. Lipsa unui conflict moral se reflectă tocmai în absența tentei melodramatice pe care o poți regăsi în majoritatea filmelor americane de război. Vedem bravură, nu și eroism; nicăieri nu am văzut o mai profundă disociere între cele două ca în acest film. Nu ești inspirat în nici un fel. Experiența vizionării este una desăvârșită, sub aspectul ei paradoxal: nefiind o melodramă, nu vei suspina de dragul celui însetat de dreptate, în schimb, vei tremura prostește la început pentru soarta eroului principal, până în clipa în care vei înțelege că ai fost păcălit, căci lui îi făcea plăcere toată joaca asta de-a viața. Ieftinătatea simțirii tale te izbește; simți că inima ți-e ca acel teritoriu arid și cu totul neprietenos, în care peticele de iarbă sunt atât de scumpe la vedere. Ca să întelegeți ce vreau să spun, comparați experiența vizionării acestui film cu cea a unei melodrame de acțiune, să zicem cu Die Hard (în special cu primele două părți). Lacrimi și durere de partea eroului întrupat de Bruce Willis, un destin asumat de nevoie într-un spațiu în care dialectica morală stă la baza aștepărilor pe care povestea filmului le împlinește în spectator. Dezamăgiri și resemnare de partea genistului din The Hurt Locker; un destin căutat pentru cea ce reprezintă el în sine, fără siropuri de genul „luptăm pentru pacea lumii” ș.a.m.d. Pentru el, pur și simplu, o viață în care să-și asume responsabilitatea întemeierii unui cămin este o irosire. Nu e genetic structurat pentru așa ceva.

Dacă e să remarc o scenă cu potențial hierofanic aș menționa-o pe cea din final, când luptătorul nostru pare cu totul pierdut și neajutorat în fața unui raft imens de supermarket plin cu cereale; este de fapt un altfel de pustiu al vieții, unul pentru care nu a fost instruit în armată. Ș-atunci, întocmai cum nu există cutii greșite pe raftul acela, nu există alegeri greșite nici în viață. Toate sunt la fel, măcar dintr-un anume punct de vedere. E dreptul fiecăruia dintre noi să aleagă ce i se potrivește mai bine, nu? Obiecții?

Un film care și-a meritat Oscarurile primite. Deși …

Anunțuri

2 gânduri despre “Cinepastilă (27) – The Hurt Locker (2008)

    1. Mie îmi place ca model didactic, pentru că nu e exagerat în discurs precum alte mostre postmoderne. Ca experiență a vizionării, ce să zic, m-a prins într-un ciudat suspans, dar nu din pricina bombelor, ci din cauză că nu pricepeam ce-o fi capul oamenilor ălora și pace! 😦 🙂

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s