De-ale Oscarului – Spotlight (2015)


Spotlight_(film)_poster
Sursa: wikipedia.org

Poate părea ciudat că acest film, considerat cel mai bun pe anul 2015 de către Academia Americană de Film, nu a obținut decât o singură altă apreciere la Oscaruri (cea pentru cel mai bun scenariu original). Explicația, după mine, este totuși simplă: analizat prin prisma elementelor sale constitutive, filmul nu excelează în nici un fel, nici la imagine, nici prin coloana sonoră, nici din punct de vedere regizoral, nici prin costume sau machiaj, nici măcar prin interpretarea actorilor (ireproșabilă de altfel). Spotlight este un film care impresionează ca întreg, prin construcția sa geometrică impecabilă, printr-un crescendo liniar al creșterii mizei și impunerea unui ritm narativ riguros, neschimbat pe toată durata vizionării: în final, ai impresia că intriga nu s-a încheiat încă, iar desfășurarea propriu-zisă a acțiunii are loc, în esență, în experiența spectatorului de după vizionare (căutarea pe Internet a detaliilor despre faptele reale care au inspirat filmul, dar și asimilarea problemei de fond a poveștii, una extrem de dureroasă pentru spectator, indiferent de credința sa).

Spotlight este povestea unei … povești, ca să fim mai exacți, a unui produs de presă: o investigație jurnalistică asupra unei probleme ascunse din sânul unei comunități locale prospere, tradiționaliste, cum este cea din Boston, Massachusetts. Există pe tot parcursul desfășurării filmului elemente care ne amintesc că subiectul principal nu este cel referitor la preoții catolici care au abuzat sexual minori, ci investigația în sine și rezultatul ei, reportajul. Subiectul în sine putea fi oricare altul, elementul de fond este același: puterea presei, felul în care ea este exercitată atunci când o instituție de proporții leviathanice (în acest caz Biserica Catolică, în altele, precum The Insider sau Erin Brockowich, corporațiile gigant) încalcă flagrant legi elementare de relaționare cu indivizi din comunitate. Astfel, majoritatea întrebărilor pe care le ridică filmul nu se referă la natura abuzului fizic și spiritual al unor slujitori ai Domnului, cu atâtea triste implicații (m-a cutremurat mottoul de pe afișul unui documentar pe această temă, Deliver Us From Evil: „For the victims, there is no such thing as salvation”), ci la felul în care povestea crește, la piedicile întâmpinate, dar și la circumstanțele favorabile unei dezvoltări sănătoase a acesteia.

Cine scrie povestea (contează faptul că cel ce mișcă lucrurile din spate este un evreu iar liderul echipei de investigație e adânc conectat, prin relații de prietenie, tocmai cu mediul supus cercetării? contează situația confesională a reporterilor?), cum se adună informațiile, cine sunt „dușmanii” poveștii (cei ce o preiau fără să muncească la ea, poate?), care este esența ei (numărul de abuzuri sau problema sistemică?), care este rostul ei (informarea corectă a cititorilor sau impactul asupra comunității?), ce înseamnă, până la urmă, un reportaj bun? Toate aceste întrebări se regăsesc într-un fel sau altul aduse în discuție; ele sunt subordonate întrebării care frământă de o bună vreme lumea jurnalistică a zilelor noastre, mai ales acum când Internetul a dinamitat până în temelii vechea ordine gazetărească din vremea domniei presei scrise: ce însemnă puterea presei?

Din această perspectivă, filmul are tot ce-i trebuie pentru a fi privit ca o realizare onestă: sobrietate a discursului, refuzul de a-i transforma pe protagoniștii echipei de investigații în eroi, zugrăvirea cu multă delicatețe a vulnerabilității psihice a jurnalistului în fața unui subiectului studiat, absența momentelor intenționat hierofanice, eliminarea tonului didactic spielbergian în favoarea unei expuneri inodore din punct de vedere emoțional, fără concluzii „pe care nu trebuie să le ratezi”.

Evident, deși secundară, tema scandalului cu privire la preoții care au abuzat copii este cea care provoacă cele mai profunde impresii spectatorului. Într-un fel, se poate spune că filmul este construit ca o fugă clasică, pe două voci; subiectul de scandal, temeiul investigației de presă, este vocea menită să se adreseze inimii, în timp ce problema felului în care presa își exercită puterea într-o societate democratică rămâne o temă „rece”, principială, mai degrabă rațională. Pe această a doua temă, filmul este tulburător, tocmai din pricina unei joase definiții a discursului. Abuzurile nu beneficiază de un spotlight care să le scoată în evidență dimensiunea lor șocantă, senzațională în ochii publicului (e drept, întâlnim câteva mărturii explicite ale victimelor). Cred că s-a mizat pe efectul produs asupra spectatorului printr-un mod de adresare cu precădere informativ, în care acesta conștientizează dimensiunea ororii abuzului nu în puterea unui mijloc de înaltă definiție a percepției audio-vizuale, ci prin internalizarea efectelor acesteia în victime. Dacă e așa, pariul este unul câștigat, iar autorii filmului își merită recunoașterea primită.

Există și un moment de contrapunct al acestor două teme. Este vorba de singura scenă în care auzim și altceva decât melodia de fond, ușor enigmatică, presărată la intervale regulate pe întreg filmul. Silent Night (la origini, un colind catolic) este interpretat de niște copii într-un program de biserică, în preajma Crăciunului; imaginile intercalate sunt însă cele din perioada de finalizare a investigației, în care au loc ultimele interviuri cu victimele și este pregătit primul articol. Din nou avem această construcție de tip fugă pe două voci, una liniștită, a colindului aducător de vești bune pentru omenire, și o alta a disperării de dinaintea furtunii mediatice, aducătoare de vești proaste pentru mulți. Cele două teme ajung în contrapunct în momentul în care îi vedem pe copii cântând, iar apoi pe Michael Rezendes, unul dintre jurnaliști, aflat într-o profundă criză a credinței, privindu-i neparticipativ, la intrarea în biserică, ca unul din afară. Odată cu tristețea tot mai profundă de pe chipul său, melodia colindului se pierde, fiind înlocuită de cea obișnuită a filmului. Aflăm, astfel, că deși n-a trecut prin toate ororile descrise până atunci în film, într-un fel, Michael Rezendes este el însuși o victimă. Nici pentru el nu se va găsi salvare în acest veac. Nici o altă mărturie nu îl va convinge. În nici un caz una venită dinspre Biserica Catolică.

Filmul nu e melodramatic, nu e menit a te face să plângi; mie mi-a provocat o anume furie interioară cu totul inexplicabilă, probabil acel shitty feeling de care pomenesc la un moment dat doi dintre jurnaliști. Ciudat, această furie este îndreptată nu împotriva preoților, nici împotriva Bisericii Catolice, ci împotriva acestui cancer spiritual pare să lovească fără milă în speranțele oamenilor, fără a se întrezări o cură, o separare a celor bolnave de cele intrate în putrefacție. E furia produsă de o metastază descurajantă care te lasă fără argumente în fața inevitabilității necredinței. Pentru că, da, în acest film necredința este inevitabilă. Din acest motiv, cred, pentru mine filmul este atât de tulburător. Te aduce la un nivel al experienței răului în fața căruia nu mai ține nici un argument. Eu mai degrabă m-aș încumeta să încerc a-l ajuta pe un necreștin să nu se poticnească în versetele în care Dumnezeu ordonă uciderea altor popoare, decât să mă încumet să îi explic ceva din drama copiiilor abuzați de preoții pedofili din Boston (de altfel, problema este oricum de o amploare mai mare, pentru că s-au semnalat cazuri nu numai în toată America, ci și în alte țări ale lumii).

Iată cum, adunând cele două voci într-o singură piesă muzicală, înțelegem că Spotlight este un film despre adevăruri mult prea mari pentru a fi stăpânite de către cel obișnuit să traseze linii de marcaj între împărățiile eclesiale și cele seculare ale lumii. Prețul acelui reportaj de presă ajuns să fie premiat cu Premiul Pulitzer pentru Servicul Public în 2003 este unul grozav, dureros, cel puțin pentru unii dintre jurnaliștii implicați în investigație. Este separarea de o lume imperfectă a inocenței, ceva ca-n Moartea Căprioarei, pentru a intra din cap până în picioare într-un vârtej cinic, precis și, în același timp, absolut necesar, al unei lumi în care informația bine documentată și servită în mod principial – dar în nici un caz credința – este cea care aduce schimbarea dorită în societate. Povestea corectă, spusă bine, este „Scriptura” care transformă viețile scepticilor; aceasta este o credință cu nimic diferită fenomenologic de cea a credincioșilor care afirmă puterea Cuvântului (predicat, citit, studiat, memorat etc) în modelarea vieților celor credincioși.

L-am văzut de două ori până acum, dar cred că peste vreo o lună, cel mult două, mă voi reîntoarce la Spotlight. Nu știu de ce. Poate vă voi spune atunci.

Ratings (1-5): Artistic 3,5;  Moralitate 3,5;  Relevanţă 5; Apreciere generală 4

Anunțuri

23 de gânduri despre “De-ale Oscarului – Spotlight (2015)

  1. Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
    Dionis Bodiu realizează prin intermediul acestui articol o cronică interesantă a filmului Spotlight. Am înțeles, astfel, că mesajul principal al filmului face trimitere la rolul presei și puterea acesteia într-o societate democratică. Eu am remarcat mesajul politic al acestui film. Într-o anumită măsură acest film arată cu degetul înspre Bserică, în cazul de față cea Catolică, și problemele din interior. Este evident, așa cum am menționat, că filmul are și un mesaj politic pe care îl transmite. Însăși nominalizate lui la Oscar poate fi văzută prin prisma politicului. Aștept și nominalizarea și premietea unor filme care să prezinte valorile creștine, implicarea Bisericii în societate, mesajul de iubire și judecată (dreptate) al lui Dumnezeu pentru această lume. Pe de altă parte, demersul jurnalistic, iar acum cel cinematografic, ne arată faptul că nimeni nu este perfect și că uneori cei care sunt buni catolici sunt răi creștini, ca să-l parafrazez pe Anatole France. În locul termenului de catolic puneți dvs numele confesiunii din care faceți parte. De aceea trebuie să urmărim sfințirea.

    1. Mesajul filmului este politic, pentru că pune în discuție un instrument prin excelență politic, presa. Presa nu educă, nici nu predică, ea ne provoacă să gândim politic – tocmai de aceea, un film despre presă nu poate fi decât politizat. Nu se poate altfel.
      Despre filme care prezinte și altfel de mesaje, recunoscute de Academia Americană de Film, cred că așteptarea ta nu va fi curând recompensată. Pe deoparte, să recunoaștem că nu există un interes deosebit pentru asta (secularizarea nu e o vorbă goală, orice s-ar spune), iar pe de alta … nu prea e de unde alege. Ultimul film care a tatonat astfel de valori și a fost premiat chiar cu Oscar este, dacă-mi amintesc bine, „12 ani de sclavie”, unul însă slăbuț din punct de vedere cinematografic. Un film care s-ar potrivi așteptărilor tale și care să merite aprecieri chiar de Oscar este Amazing Grace. Au trecut 10 ani de atunci. Mai așteptăm, ce putem face?

  2. În cazul meu, paradoxul este că nu am ce reproșa filmului în sine, nici adevărului pe care au ales să îl dezvăluie. Este și interesant, nu m-am plictisit la el. Însă am o mare problemă cu momentul ales pentru lansarea acestui film, să zicem că mi se pare suspect să apară acum când toate se îndreaptă spre denigrarea și eliminarea creștinismului, începând de la școli până la statuile din parcurile bisericilor pentru că îi discriminează pe cei de alte religii, până la redefinirea conceptelor fundamentale ale societății pentru a nu discrimina pe ceilalți care sunt ”diferiți” (nu e voie să spui anormali). La mai mult de 10 ani de la publicarea cărții care trata același subiect ca filmul, acum era momentul (nu spun că așa este!, dar că îmi ridică bănuieli), pentru a dărâma cărămidă cu cărămidă creștinismul ca oamenii să concluzioneze la fel ca personajele din film ”Credeam că într-o zi mă voi întoarce aici, în biserică. Dar acum îmi dau seama că este imposibil.” Pentru că lupta lor nu e cu indivizi, ci cu sistemul pentru a-i atinge pe indivizi și de aici acuza merge de la biserică spre Biserică într-o clipită. Mă tem asta s-a dorit. Nu să atace putregaiul dintre preoți (care trebuie expus, e adevărat, și eliminat, ci Biserica în calitate de reprezentantă a creștinismului. Iar asta și datorită timingului filmului.

    O întrebare pe care mi-am pus-o: ce ar striga lumea dacă ar vedea un film asemănător care să atace o categorie minoritară? Nu că e discriminare?
    La acesta – că atacă Biserica – ce strigă? Că s-a descoperit adevărul.

    O fi și acesta o parte din adevăr. Dar nu e adevărul. Iată de exemplu un film de Cannes (cred niciodată de Oscar): Des hommes et des dieux. ȘI acesta este un adevăr. E popularizat la fel? Oare de ce nu?

    1. Adevărul „dezvăluit” în film era binecunoscut publicului american, pentru că scandalul a fost imens la ei, deși perioada în care a explodat era una defavorabilă iar emoția de după 9/11 a cam umbrit subiectul. Mie, însă, mi-a scăpat la vremea respectivă, iar acum îl privesc cumva de la distanță. Cu toate astea, m-a răscolit într-un mod cum nu credeam că un film contemporan o mai poate face.
      Ce să zic, în contextul actual nu cred că mai există un moment propice pentru a lansa un astfel de film. Cinemaul este, oricum, un pic defazat față de mersul istoriei; s-au prins și „ei” că filmul operează mai bine cu povești ceva mai distanțate de percepția momentului. Ș-apoi: se poate spune că există un timp anume în care e bine să vorbim în și despre adevăr?
      Eu cred că, pur și simplu, n-ar mai trebui să mai gândim, să rostim și să dăm curs nici unei interpelări ce pune în discuție o formă sau alta de discriminare. Subiectul s-a tocit, prin suprautilizare. Nu cred că mai există un act uman – în plan artistic, social, politic etc – care să nu fie discriminatoriu față de ceva sau cineva. Homosexualii se plâng încă de se rup cămășile pe ei de discriminarea Holywoodului față de ei, la fel și negrii, la fel și femeile. Eu cred că creștinii – de orice fel – n-ar trebui să intre în acest cor. N-au decât să facă filme despre Biserică până le vine acru. Faptul că găsesc în acest spațiu subiecte interesante poate însemna și că nu le este indiferentă. Mai cred că dacă Biserica n-a pierit sub sabia persecutorilor, nu va pieri nici sub huiduielile batjocoritorilor. Întrebarea mea însă este: suntem noi capabili să propunem ceva în schimb?
      Simptomatic, Spotlight merge pe un discurs tipic anti-instituțional. Aproape toate filmele din ziua de astăzi o fac, nu doar împotriva bisericii, ci și împotriva corporațiilor, a agențiilor de informații, a partidelor politice, a structurilor militare a școlilor etc. Într-un anume sens, e un discurs sinucigas, mai ales că nu propune nimic în schimb; nu s-a întrezărit acea realitate organică capabilă să le înlocuiască pe toate astea. Soluția de avarie, care stă la baza unei întregi mitologii moderne, este individualismul. (Chiar și Star Wars este un film profund anti-sistem: nici imperiile galactice, nici Federațiile, nici Republica, nici măcar Academia de Jedi nu sunt menajate – ideea este pur și simplu use the Force și apoi om vedea ce va ieși)
      Ai văzut Calvary? E o dovadă că se poate aborda și altfel viața unui popă, iar filmul, din câte știu, a fost apreciat cum se cuvine.
      Am văzut Des hommes et des dieux, în adevăr un film deosebit. Este însă o așteptare nerealistă din partea noastră să vedem lumea promovând ce nu este al ei, ce nu i-a aparținut și nu îi va aparține niciodată: credința. Aici e misiunea noastră, într-adevăr. De n-am fi atât de ocupați cu Facing the Giants, God is not dead și Heaven is for Real poate că am avea o șansă!

    2. Eu nu vorbesc atât despre libertatea producătorilor, scenariștilor etc de a scoate filmul, ci despre recepția lor și evidențierea (sau mai exact criteriile de alegere a filmelor demne de evidențiat) lor în premiile care li se acordă, publicitatea care se face, deci despre reacția mass-mediei până la urmă. Adică exact puterea presei care apare și în film. Și apoi felul în care aceasta asmute anumite categorii de oameni împotriva altor categorii (de urmărit care categorii împotriva cărora tot mai mult).

      Nu că nu au libertatea și presa, cinematografia și celelalte instrumente de comunicare să prezinte ce vor cât vor. Dar cred că e DE OBSERVAT cu anumite semne de exclamare și întrebare asupra evenimentelor pe care ni le scot în față. Față de altele pe care nu le scot. Și felul în care va influența asta în vreo 10-20-30 de ani.

      1. Cred că am răspuns, parțial, observațiilor tale în postarea ulterioară tot cu privire la Spotlight. Ele își au rostul lor, sunt importante, de aceea am efectuat acel research de percepție.
        By the way, mi se pare interesant de observat că majoritatea prezentărilor pe care le-am citit despre film, venite din lumea creștină americană, nu par să exprime în nici un fel îngrijorarea ta (excepție notabilă, Brian Godawa, dar într-o abordare superficială). Dar poate că observăm noi mai bine, din exterior, ceea ce lor le scapă, nu zic că nu e posibil și așa ceva. Vom mai vedea. Ar fi păcat totuși să ne oprim doar la conjuncturi și tendințe (care nu sunt de ignorat), fără să ne oprim asupra obiectului în sine, numit Spotlight, nu-i așa? Nu ai spus prea multe despre film.

      2. Hmm.. paranoia? Păi, time will tell, nu? 🙂 Rămâne de văzut. Dar, știi…? m-aș bucura MUULT să mă înșel. (În paranteză fie spus, nu mă.. descurajează faptul că opinia mea e aproape singulară. Dacă mă înșel, cu atât mai bine pentru.. restul lumii 🙂 )

        Da, știu, nu prea am zis multe despre film, nu prea am găsit ce, cred. Am zis esențialul, e interesant, îl urmărești curios, concentrat; are impact emoțional. E greu de povestit, că progresia evenimentelor e oarecum foarte gradată. Nu îmi dau seama dacă e bine sau rău că nu au dat mărturii ale victimelor cu detalii; sunt câteva, dar nu intră în dramatismul situației; nu am reușit să-mi lămuresc asta deocamdată.

        M-a deranjat teribil că atmosfera filmului înclină spre renunțarea la mersul la biserică/ credință din cauza acestor descoperiri (venite din partea ziariștilor, apare de vreo două ori în film, cel mai pregnant spre final în discuția dintre Rezendes și Pfeiffer), deși dacă asta ar veni din partea victimelor cred că nu e condamnabil. Însă așa, din partea ziariștilor venind, îmi pare ca un fel de ”invitație” spre telespectatori să facă la fel pentru că vor empatiza cu victimele, iar ziariștii empatizează cu victimele. Deși ei au început aceste săpături (cel puțin în film așa reiese) din cauza sau datorită noului șef al ziarului Globe, Baron, care le reproșează la începutul filmului că nu depun destul efort ca ziarul să o ducă mai bine; că ar putea mai bine; și le recomandă cazul preotului x. Hmmmm….

      3. Hm, mi se pare că se putea concepe un discurs mult mai prost. Filmul este extrem de rece ca discurs, lasă o mulțime de spații goale în seama spectatorului. Trebuie să recunosc – făcând abstracție de conținutul propriu zis al acestui film – că este un tip de discurs care mie îmi place foarte mult, pentru mă angajează în experiența vizionării așa cum filmele care „ne spun tot” nu o fac.
        Gândește-te, de pildă, la faptul că ziariștii recunosc de la bun început că sunt catolici doar în virtutea unei inerții, că nu erau buni practicanți, unii chiar netrecuți de multă vreme pe la biserică. Rezendes, practic, n-a pierdut o credință, ci (poate) doar a găsit o motivație beton pentru a rămâne în continuare sceptic – pasiunea sa pentru investigație este uneori dubioasă.
        Apoi, mi se pare interesantă faza cu bunica lui Pfeiffer, o catolică devotată – nu ni se spune ce s-a întâmplat cu credința ei, de fapt nici cu cea a jurnalistei. Ar mai fi și alte cozi de pește în film. Nici despre traiectoria ulterioară a lui Walter – cel mai implicat dintre ei în comunitatea catolică locală – nu aflăm mare lucru. De aceea, repet, impresia mea este că am văzut doar intriga, iar continuarea o scriem noi.
        E posibil ca filmul să implice, indirect și simptomatic, mesajul pe care îl sugerezi tu, sunt de acord. Un mesaj trist, toxic. Tocmai de aceea, atrag atenția și asupra altor posibile modalități de citire, pentru a-i atenua mireasma ideologică.

      4. Da, cu siguranță s-ar fi putut concepe un discurs mult mai prost. E făcut destul de ”la rece” pentru cum ar fi putut să fie în extrema ”patimii”. E făcut.. abil, să zicem. Nu știu dacă de Oscar, nici nu știu dacă mai îmi dau seama care ar fi film de Oscar (în paranteză fie spus, oare din filmele din cursul unui an, trebuie să fie un număr fix de nominalizări la Oscar indiferent dacă numărul acela de filme demne există sau nu? 🙂 Mă întreb.).

        Da, cred că ai descris foarte bine fenomenul: am văzut doar intriga, iar continuarea o scriem noi, telespectatorii. Cred că și de-asta e.. abil făcut. Mi se pare că filmul ne pune pe masă o informație care… invalidează. Spectatorii vor hotărî ce anume invalidează, cât de mult, cât de largă e sfera celor invalidați. Preoții x, arhiepiscopia din care făceau parte, toți cetățenii orașului enoriași plus non-enoriași, Vaticanul? Poate nu degeaba au introdus și ideea Vaticanului acolo? Poate că, de fapt, ceea ce ne place la acest film – discursul oarecum neterminat – e tocmai lovitura de grație dată telespectatorilor indeciși… așa ca Rezendes.

        Poate că ăsta e… publicul țintă al filmului. Și cred că sunt câțiva în categoria asta. Hm, ce zici?

        Și mai aveam ceva idee, pe care am uitat-o complet, sper să mi-o amintesc cândva.

      5. Mie mi-a plăcut, ca film, mai mult The Revenant, probabil singurul fim cu adevărat de Oscar dintre cele selectate. Atât doar că subiectul nu e la fel de exploziv precum cel din Spotlight. Nici chiar ca cel din Big Short.
        Mă sâcâie totuși un gând, dacă tot ai pomenit de Vatican: cum se poate să promovezi un cardinal precum Law la Basilica di Santa Maria Maggiore ( o superbă biserică papală din Roma – am vizitat-o!) după eșecul gestionării situației din Boston? Nu poci să pricep, cu nici un chip.

      6. Să nu uităm nici de faptul că filmul nu ascunde influența decisivă a lui Baron asupra investigației, dimpotrivă, mi se pare că insistă pe ea. Ai impresia că a fost trimis acolo în mod special pentru această lovitură.
        De fapt, aici mai e un lucru interesant de observat, rolul intrușilor – Baron (evreu), Garabedian (armean), Rezendes (cu rădăcini portugheze) – în deranjarea unei liniști suspecte dintr-o comunitate atât de bine închegată. Ceea ce mă face să cred că s-ar putea ca filmul să fie unul în primul rând pro multiculturalism (desigur, printr-un discurs simptomatic), acesta fiind văzut ca un antidot împotriva tumorilor care prospera în comunități omogene lipsite de capacitatea identificării și corectării unor dezechilibre interne. Cu atât mai interesant!

      7. Cred că n-am mai analizat de mult așa asiduu alt film; poate doar pe Noah. :))) Ne ținem bine.

        Mie Revenant nu mi-a făcut deloc chef să-l văd din trailer. Cu trailerul le testez, să văd dacă aș da vremea sau nu. Cum nu l-am văzut și nici nu prevăd că-l voi vedea (chiar dacă e di Caprio în el), nu pot compara, dar după trailer m-am gândit că m-ar plictisi. Pe lângă Spotlight, m-a mai tentat Bridge-ul, pe care va urma cândva să-l văd; restul deloc.

        Da, nici eu nu pot să înțeleg asta, e clar că instituția (și oricare alta) are probleme și nu e infailibilă! Nu se poate contesta asta! Însă ăsta e un fapt știut.. de multe secole deja. Din păcate, sigur. Nu sunt singurii. Poate vor scoate câte un film pe fiecare situație? Glumesc.
        Sper să ajung și eu să văd Santa Maria Maggiore.

        Hmm, da, ar putea foarte bine să fie pro-multiculturalism, iar asta susține ce ziceam cu marginile vs. centru, minoritatea vs majoritate. Sau nu mai știu dacă l-am spus aici la tine sau pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu. Ăsta e valul și se vede încotro se îndreaptă. Minoritățile vor salva lumea.

      8. The Revenant este primul film pe care l-am văzut la cinema cam de prin vremea studenției, când mă delectam cu Bunuel și Tarkovsky, pentru a uita cu desăvârșire de timp. O experiență unică, în care am abandonat cu totul lumea din afară. Cinematografie de cea mai bună calitate. E adevărat, cred că e destinat în primul rând bărbaților; nu contează: iată că și soției mele i-a plăcut foarte mult.
        Eu nu mă uit la trailere, decât de musai (cele de la început, pe care n-am cum să le evit). De ce? Imaginează-ți că ai încerca să-ți faci o imagine despre o carte citind doar câteva propoziții disparate, aranjate după mintea cuiva care vrea să te convingă să o cumperi și nimic altceva.

  3. Reblogged this on Persona and commented:
    Dyo scrie cu sensibilitate si competenta, ca intotdeauna, despre un film care nu poate lasa indiferent pe niciun crestin.
    Cum nu am vazut inca filmul, nu ma pot pronunta inca asupra interpretarii lui Dyo. Dar se va intimpla si asta cindva. Poate. Multumesc, Dyo.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s