De-ale Oscarului – The Revenant (2015)


The_Revenant_2015_film_poster
Sursa: wikipedia.org

Orb să fii și să nu apreciezi frumusețea cadrelor din filmul lui Gonzales Inarritu, lungi și dinamice în momentele de acțiune, scurte și statice, asemeni unor cărți poștale, în clipe de respiro, cele în care oamenii, asemenea copacilor, participă la eterna odihnă a unui Univers frumos, însă indiferent, lipsit de patimi și de sens. Ni se propune o continuă pendulare între panorame cu peisaje cât mai cuprinzătoare și close-up-uri care parcă încearcă să surprindă, printr-o excesivă apropiere de chipurile oamenilor, fiecare fărâmă de trăire, de groază, de speranță, de credință sau de singurătate.

Discursul se bazează pe contrastul dintre cele două lumi care se suprapun pe ecran, cea a unei naturi care, indifent de vremuri și soroace, își vede nestingherită de ale sale, nemuritoare și rece, nesupusă nici unui proiect, poate tocmai de aceea neschimbătoare, și o alta a oamenilor care luptă pentru ceva anume, pentru bani, pentru onoare, pentru viață. Ideea cinematografică este aceea că perenității și lipsei de orientare a mediului în care trăiește omul îi poate opune propriile-i sensuri, efemere, fragile, greu transmisibile de la o persoană la alta, unele frumoase și nobile, altele abjecte. Impersonalitatea este, prin natura ei, statică; pot să șuiere vânturile, să se spargă apele râurilor de stânci rebele și chiar să cadă avalanșe – nimic nu se întâmplă, de fapt. Camera de filmat ne spune acest lucru în limbajul ei propriu, se încăpățânează să nu se miște, să ne arate cadre extrem de largi, pentru a ne expune unui paradox: suntem fermecați de frumusețea copacilor, a munților, a cerului, a apusurilor de soare, dar, în același timp, intuim că nu ni se spune nimic. E emoție pură.

Pe de altă parte, într-un univers personal domnește neliniștea clipei celei mult prea scurte. Timpul nu iartă pe nimeni. Apele vin și pleacă, dar lasă impresia că sunt în permanență acolo de veacuri. Oamenii, în schimb, sunt fragili – la fel și visele lor. Dispariția unuia este de neînlocuit atunci când privești drama de suficient de aproape. (Din codru rupi o rămurea / Ce-i pasă codrului de ea?, parcă se întreba Coșbuc odată). Or Inarritu ne aduce cu camera de filmat atât de aproape de chipul unuia din personajele principale încât, la un moment dat, lentilele ei sunt aburite de respirația sa. Lumea noastră e una a detaliilor aflate într-o necontenită mișcare. Acesta este mesajul camerei de filmat, rostit fără cuvinte. E o lume în care fiecare contează.

Tehnica lui Inarritu este una care ne trimite uneori la un paradox artistic extrem de profund: el folosește cadre lungi și detaliate pentru a sugera un realism al discursului (în tradiția conceptuală a lui André Bazin) în scene care redau momente de visare sau de halucinație. E un fel de a ne spune că cele două, starea conștientă și cea de visare, nu sunt chiar atât de lesne de deosebit într-o perspectivă personală. Uneori nu suntem siguri dacă am visat că am făcut un anume lucru sau chiar l-am făcut cu adevărat. Mi se pare că este extrem de interesant să mă aflu într-o sală de cinema, în urma unei decizii deliberate de a mă lăsa furat într-o lume plăsmuită de altcineva, pentru a uita preț de vreo două ore de diferența dintre plăsmuirea unei realități și experimentarea ei. Lui Cristian T. Popescu nu i-a plăcut. Părerea lui.

Dacă The Revenant ar fi câștigat Oscarul nu cred că ar fi fost o surpriză. Este o veritabilă operă de artă, chiar dacă tributară pe alocuri (surprinzător!) lui Tarkovsky. Bate Spotlight (2015) cam la toate capitolele, cu excepția unuia: relevanța subiectului. Se poate spune că, în timp ce The Revenant e cinematografie pură, Spotlight e un document cinematografic, un exercițiu de acomodare cu durerea de a trăi. Deocamdată, proximitatea focarului de suferință provocat de acești neînțeleși slujitori ai Domnului a înclinat balanța către filmul mai de actualitate.

Merita Leonardo un Oscar pentru acest film? Pare a fi multă sudoare și puțină actorie. Vă aduc însă  aminte că Tom Hanks a fost elogiat în Cast Away pentru mult mai puțin. Poate că Leonardo a avut o prestație mai bună în Shutter Island. În mod sigur, însă, a avut mult de muncit în acest film, iar lupta cu ursul nici n-a fost chiar atât de grea în comparație cu alte provocări pe care le-a avut de îndurat în timpul filmărilor.

Pentru mine Birdman rămâne capodopera incontestabilă a lui Inarittu, un film mult mai complex, o bijuterie cinematografică. The Revenant se înscrie pe o linie de discurs artistic ce pare tot mai bine conturată în opera regizorului mexican (există scene în cele două filme între care se pot observa frapante similarități stilistice, în special cele care sugerează alunecarea protagoniștilor în visare, chiar în halucinație). Nu-l ascutați pe Cristian Tudor Popescu, mai greșește și el: vizionați The Revenant, e un film superb, atât ca poveste, cât și ca realizare artistică!

Aprecieri (1-5):  Artistic 5; Moralitate 3,5; Relevanţă 3,5; Apreciere generală 4,5

Anunțuri

2 gânduri despre “De-ale Oscarului – The Revenant (2015)

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s