Are rost să vorbim despre o ”spiritualitate evanghelică”?


Probabil că vă întrebați, așa cum am făcut-o și eu până am participat la sesiunile susținute de dr. Paul Fiddes în decembrie 2013 la București, dacă este legitim măcar să alăturăm două cuvinte atât de străine unul de celălalt într-un concept pretențios și deloc confortabil pentru noi, precum cel de spiritualitate evanghelică. Pare să fie mult mai ușor să adresezi o astfel de temă într-un spațiu nezwinglian, adică într-unul care să admită posibilitatea facilitării apropierii dintre om și Dumnezeu prin intermediul unor obiecte, practici sau experiențe deosebite. Bisericile evanghelice de felul celor baptiste, penticostale și creștine după Evanghelie se înscriu pe o linie a respingerii ingerințelor mundane în ”spiritualitate”, obiectele exterioare fiind doar semne, indicatoare către cele adevărate și vrednice de primit ale Cerului. Ele nu sunt realități: părtășia cu Cristos, prin Duhul, este singura realitate pe care trebuie să o caute credinciosul ( Vezi Timothy George, Teologia reformatorilor, Oradea: Ed. Institutului Biblic ”Emanuel” din Oradea, 1998, 178-179.).

Aceasta este o primă atenționare cu privire la spiritualitatea în spațiul evanghelic: trebuie să o privim în coordonate diferite de cele ale tradițiilor bisericești clasice. Ea nu va fi una contemplativă, ci mai degrabă participativă. Absența elementelor facilitatoare exterioare – icoane, altare sau alte obiecte dedicate unor scopuri religioase anume – translatează miza spiritualității în inima omului și ne îndreaptă atenția asupra felului în care aceasta este implicată în închinare, rugăciune, cântec, citirea Scripturii și alte astfel de acte specifice vieții de credință. Din această pricină, ea nu este strict relaționată dogmei, nici nu este un produs obținut în urma derulării unui anume tip de proiect eclesial, ci este o rezultantă a modului în care credinciosul își mărturisește credința, în special prin închinarea pe care i-o aduce lui Dumnezeu.

Voi încerca în continuare să vă provoc la considera nu doar faptul că este legitim să vorbim despre spiritualitate evanghelică, ci și că merită să o facem. Putem predica despre ea, putem să o studiem temeinic. Mai mult, consider că există suficient potențial în explorarea acestui concept pentru efectuarea unor studii (de licență, de master etc.) interesante și folositoare.

În sensul cel mai larg, termenul spiritualitate se referă la una din aspirațiile universale ale omului, cea de a ajunge la un ”dincolo”, precum și la tot ceea ce face el motivat de aceasta. Vorbim de experiențe care îl conectează pe om cu propriile năzuințe trans-mundane, cele prin care el evadează – în plan afectiv sau, în unele cazuri, senzorial – din cercul strâmt al acestui Univers teribil de rece. Sunt experiențe cărora omul le atașează o semnificație ”adâncă” (orice s-a putea înțelege prin asta) și care, într-un fel sau altul, lasă urme în viața lui.

Este foarte important să înțelegem că spiritualitatea este o expresie a alegerii: ea nu este guvernată de hazard, nici de legi sau de principii, ci de libertatea ființei umane. Omul alege ce muzică să asculte, cum să-i spună lumii ce simte, căror substanțe să își supună trupul și, în general, ce să facă pentru a simți că ”trăiește cu adevărat”. Astfel, spiritualitatea nu se decantează dintre cele ce i se întâmplă omului, ci din ceea ce caută el să experimenteze. De aceea, spunem despre un anume om că este spiritual observându-i nu calitățile sale native sau dobândite, ci alegerile: cu ce se delectează, ce pasiuni are, prin ce activități caută el să se ridice deasupra celor de toate zilele. În percepția publică a zilelor noastre, cel ce nu are un ”dincolo” în viața lui și nu iese măcar ocazional din cercul strâmt al responsabilităților sociale pentru a-și trăi viața, este un om nespiritual.

”Dincolo”? În mod generic, vorbim de spațiul formelor zămislite de mintea omenească, în special cele artistice, tot ce transcende concretul. Acolo sunt lucrurile despre care zicem că ”ne completează”, care aduc valoare adăugată obiectelor și faptelor concrete. Dacă vreți, sunt ”toate celelalte pe care nu le cumpără Mastercard”.

Apropiindu-ne de spiritualitatea evanghelică, să notăm că și ea presupune o anume orientare a căutării. E surprinzătoare: nu începe cu o privire ”în sus”, ci pe orizontală. ”Dincolo” este aproapele meu. Oarecum paradoxal, într-un spațiu focalizat pe ”relația personală cu Dumnezeu”, ideea de spiritualitate evanghelică este una prin excelență comunitară. Dr. Paul Fiddes insistă mult asupra atenției ce trebuie acordate de către credincios celor din jurul său ca o condiție a ei de bază. De pildă, atunci când o persoană se roagă cu voce tare în adunare, este de așteptat ca ea să o facă în acord cu cei din jur, fiind împreună cu ei în Duhul, sensibilă la nevoile, aspirațiile și credința acelei adunări; aceștia, la rândul lor, ascultă rugăciunea rostită cu voce tare și își aliniază inimile mesajului ei, susținând-o înaintea Tatălui ceresc. Atunci când cântă împreună și, sunt nevoit să adaug, nu le sunt vocile acoperite de bubuiala boxelor supradimensionate, creștinii se aud unii pe alții, devenind conștienți de participarea comună în închinare, indiferent de timbrele vocilor și de abilitățile muzicale ale fiecăruia. Citirea cu voce tare a Scripturii în adunare (nu doar ca text pentru predică) este și ea o activitate care invită la o privire în jur (nu trebuie care cel ce citește să fie pastorul). La Cina Domnului, cercetarea personală a credinciosului este îndreptată în primul rând asupra relațiilor sale, atât cu credincioșii, cât și cu cei din lume.

În unele biserici se practică încă studiile biblice interactive, în care nu numai cel de la amvon vorbește, ci și cei din sală pot să facă observații asupra textului și să sugereze aplicații practice ale acestuia. De asemenea, există momente ale serviciilor religioase în care este pus în practică îndemnul paulin din 1 Corinteni 14:26; orice credincios își poate aduce contribuția la zidirea bisericii după darul care i-a fost încredințat prin Duhul, prin cântec, poezie, îndemn șamd.

Toate cele menționate mai sus reclamă atenție și invită la o privire a creștinului îndreptată în afara sa, asupra manifestării duhovnicești din fratele sau sora sa în Cristos. Acest fapt înnobilează o spiritualitate dinamică, privită ca un parcurs spiritual al apropierii creștinului de cei asemenea lui.

Nu ar trebui să fim surprinși de acest fapt, pentru că vedem lucrarea Duhului prezentată pe paginile Scripturii în primul rând în dimensiunea ei comunitară: ea se manifestă în credincios spre folosul altuia și spre zidirea Bisericii. Acesta este sensul discursului în capitolul 12 al primei Epistole a lui Pavel către Corinteni. Astfel, ideea de spiritualitate evanghelică, dacă vrem să nu fie o vorbă goală, trebuie să fie una care ne leagă de aproapele nostru, iar prin aceasta – și numai prin aceasta – de Dumnezeu. Nu e un sentimentalism difuz, de genul ”să-L simți pe Dumnezeu în inimă” sau ”să simți că Dumnezeu e aici între noi”, ci alegere și faptă: am intrare liberă la Tatăl, dar numai în urma alegerii de a nu păși singur, ci alături de cei care, asemenea mie, mărturisesc credința în același Dumnezeu și Domn Isus Cristos. Nu e contemplare, ci o alegere, participare și, ca o încununare a acestora, slujire de semeni și de Dumnezeu.

Se pot cerceta diverse aspecte ale acestei spiritualități, plecând de aici. Am putea să evaluăm felul în care serviciile religioase din bisericile evanghelice asigură cadrul potrivit unei închinări spirituale. Fundamentarea teologică a conceptului așează o bază solidă de învățătură despre slujire în biserică, de păstrare a unității congregațiilor noastre și de funcționare ca Trup al lui Cristos în plinătatea capacităților duhovnicești. Este posibilă, din aceeași perspectivă a spiritualității, și o analiză a unui trend îngrijorător din biserici, menit să ne adoarmă în noi înșine; profesionalizarea închinării, tendința de a-i transforma pe enoriași în spectatori pasivi ai unui ”show” pe scenă, proliferarea cântecelor puternic personalizate de gen ”Doamne, eu fac și eu dreg și eu simt” precum și reducerea timpilor alocați celor din adunare pentru a se adresa comunității ne anesteziază simțul atenției și disponibilitatea de a privi unul la celălalt. Se poate pleda pentru o spiritualitate evanghelică cu nimic mai prejos decât versiunile concurente, religioase sau seculare. Mai important de atât, poate că cineva va face și un studiu asupra lucrării Duhului Sfânt în adunare care să nu se poticnească, așa cum o fac prea multe dintre cele existente acum pe piață, într-un fel de inginerie spirituală unsă generos cu versete biblice, ci care să invite la o adevărată frățietate în comunitatea răscumpăraților lui Cristos.

În ce mă privește, ca evanghelic, încerc să asimilez realitatea unei transcendențe care întotdeauna mă va conduce spre aproapele meu, credincios sau nu. Cred că e mai mult chiar și decât a îndrăznit Zwingli să conceapă, în încercarea sa de a înlătura din închinarea creștină umbrele acestei lumi. ”Dincolo” este cel pe care trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi și Hristos în el. Nu pot ajunge la Tatăl fără a avea un răspuns responsabil la întrebarea Celui ce șade pe tron: ”Unde este fratele tău?”.

De aceea, iau aminte și la tine, cititorule …

(publicat inițial AICI)

Anunțuri

8 gânduri despre “Are rost să vorbim despre o ”spiritualitate evanghelică”?

  1. Reblogged this on Persona and commented:
    Impreuna cu Dyo, si eu cred ca ‘spiritualitatea evanghelica’ este posibila, ba chiar ca exista in actualitate, intre anumiti parametri si in forme corelate cu intelegerea teologica si cu nivelul de maturitate spirituala a comunitatilor evanghelice.
    Vreau totusi sa subliniez aici una dintre slabiciunile spiritualitatii evanghelice. Daca utilizarea obiectelor, a trupului si a sacramentelor, atunci cind sunt duse la extrem, risca ca conduca credinciosii din traditiile istorice catre o spiritualitate idolatra, in egala masura, intelegerea ‘destrupata’ (zice-se, in ‘duh si adevar’) a spiritualitatii risca sa-i conduca pe evanghelici la un soi de docetism spiritual, in care doar partea nemateriale din om – oricum am defini-o, ar fi rascumparata si implicata in intimitatea cu Dumnezeu, trupul si realitate materiala fiind neglijate, daca nu cumva complet excluse din sfera spiritualitatii.
    Implicatiile acestui soi de neoplatisnism spiritualist sunt colosale si grave.
    Ce credeti?

  2. Sper ca acest text va naste o dezbatere. Desi ma tem ca subiectul nu e drstul de ‘sexi’ pentru a aprinde imaginatia evanghelicilor romani.
    Ei, daca era ceva legat de ‘spiritualitata Barnevernet’, atunci sa vezi interes…

  3. Mi se pare interesant sa aflu de ce simte autorul nevoia definirii spiritualitatii evanghelice ca si fenomen/concept clar identificabil. Daca admitem ca daca aceasta poate fi definita, ea nu poate fi observata decat tot in manifestari in-trupate, chiar daca diferite in forma de altele mai cu vechime in teritoriu. Demersul mi se pare unul putin desuet, aproape instinctual/emotional in tonul celor care au produs lozinca „Sa ne cunoastem patria”. Nu eo activitate nociva dar experienta ne arata ca se ajunge foarte repede la accent pe „patrie” in detrimentul cunoasterii. Cunoasterea capata valoare atunci cand esti atat in interiorul dar si in exteriorul obiectului cunoasterii. Evident nu simultan.

    1. Am recitit cu atenție articolul și nu îmi dau seama unde s-a petrecut acea definiție; pe întregul parcurs sunt sugerate coordonate ale spiritualității – orientări, nu mijloace și obiecte ale acesteia.
      Rețin însă pericolul atașamentului față de „patrie”, deși cred că suntem departe chiar și a putea-o identifica și pe aceasta într-un ethos atât de îngust, însă surprinzător de neomogen în efecte și afecte.
      Mulțumesc pentru comentariu; observațiile tale îmi sunt de mare folos.

  4. Intr-adevar definitia nu apare in text in mod explicit de aceea m-am referit la nevoia de definire a acesteia, nevoie pe care am citit-o printre randuri. Am putea vorbi totusi de spiritualitate evanghelica ca si parte si efect al construirii identitatii ei? In fond vorbim de o felie/falie relativ noua in istoria comunitatilor religioase. O putem privi ca un corp/fiinta aflata la perioada de inca crestere, de alaturare celor mature dar nu prin confundare/imitare ci individualizare. Sansa comunitatii evanghelice este aceeasi ca si a individului parte a ei si ar fi sa se opuna tentatiei auto-definirii prin raportare la celalalt. Adevarata crestere este realizata in propria scadere. Universalul, categoria, genul nu trebuie sa fie niciodata un reper sau tinta. Cred ca am deviat putin de la tema si imi cer scuze. De „vina” e atractia fata de un text in care pare sa se fi pus suflet si transpiratie. Felicitari.

    1. Mulțumesc! Pe mine mă fascinează problema poate tocmai datorită reprezentării slabe a acestei teme în reflecția evanghelică. Pot să spun că întâlnirea cu Fiddes a constituit un șoc personal, pentru că până atunci și pentru mine subiectul era inexistent, în orice caz inabordabil. Unde mai pui, vorba lui Dănuț, că nici nu e prea „sexi” să vorbești despre așa ceva.
      Da, cred că spiritualitatea evanghelică este un efect al felului în care evanghelismul se înțelege / construiește pe sine dpdv al identității, ca proces. Dar mi-e greu „prind” asta într-o rostire. Ce am încercat, la un moment dat, într-o serie de articole, a fost să separ măcar fundamentalismul cumva, ca grăsimea din lapte, de un evanghelism care s-a dezvoltat mult prea în grabă pentru a avea timp să-și exorcizeze unele metehne. A fost un eșec total (am și scos articolele de pe blog, între timp). Nu-i nimic, o să mai încerc odată, curând. Dacă nici de data asta nu îmi va ieși, asta să fie toată paguba!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s