Iată de ce


Unul dintre resorturile care ne leagă adesea fără să ne dăm seama de un film anume este capacitatea noastră de a ne regăsi contururile existențelor noastre desenate în unele caractere prezente în acel film. De regulă, o astfel de regăsire funcționează ca un catalizator asupra modului în care ne asimilăm experiențele de viață lumii zugrăvite în film.

Și atunci, de ce Spotlight?

Pentru că știu ce înseamnă să fii un veșnic outsider. Știu cum e să privești altfel lumea celor care sunt înăuntru prin naștere și, din pricina asta, să fii privit ca un venetic, ca unul căruia nu-i pasă cu adevărat de binele comunității, pierdut în detalii redundante, un nebun chiar. Sunt un proscris al logicii interne a castei, grabnic în a lua partea oricărui Don Quijote, indiferent de futilitatea visului care îl animă în luptă, pentru că urăsc rațiunea de a fi a mișcării după ne-o dictează vânturile.

Pentru că nu am nici timp, nici răbdare cu cei ce nu-și fac temele. Nu stau la taclale cu cei ce-și scriu propria poveste, a mea mi-e suficientă. Astfel, sunt îndărătnic, nepoliticos, intolerant, incorect, nerezonabil. Nu ajungeți la nici un rezultat cu mine, căci în permanență va rămâne pe dinafară un calcul de făcut, o linie nouă de trasat, o suprafață de survolat prin auzire. Din partea mea nu veți auzi niciodată q.e.d. Povestea mea nu are generic de final.

Nu știu să le fac pe plac celorlalți, nu simt ca ei, nu închid ochii; dimpotrivă, înfrunt fiecare ridicare de sprânceană cu un zâmbet. Însă știu că nu am dreptate, nu aici înăuntru. Îmi sunt incomod uneori mie însumi, dar măcar eu m-am obișnuit cu asta. Nu voi simți niciodată vibrațiile pătimirii slovei ca unul de-al satului: voi fi întotdeauna un inginer atent la funcționarea angrenajului și la efectele sale, nu la citirea lui.

Pentru că sunt cel venit mai târziu, prea târziu. De aceea, e mult prea riscant să fiu numărat între cei ce cred. Cine pariază pe apostazia mea merge la sigur.

Ați ghicit, nu? Pentru că sunt Mitchell Garabedian.

Anunțuri

9 gânduri despre “Iată de ce

  1. Hm, deci așa. Din cauza asta sunt diferențe.
    Eu am empatizat cu altcineva. Absent în film, la o adică. Cu vreun preot cinstit și dedicat, undeva în vreo biserică necunoscută (poate din lemn, cine știe?? :)) ), care e vârât de spectatori (chestie imposibil de verificat, știu; e bănuiala mea, că oricum mergem pe subiectiv în identificările astea; dar și pentru că filmul se termină fără speranță) în aceeași categorie cu cei din Boston și cu restul de pe glob. Și despre el și ăia ca el nu se scriu articole sonore, care să ajungă la urechile agnosticilor, ateilor (ca să ajungă să vadă măreția creștinismului în oameni de lângă ei) pentru că… așa e piața, așa e mass-media, trebuie să trăiască și jurnalismul din ceva. Poveștile despre exemple frumoase nu prea prind în ziare, nu adună clickuri.

    1. Ideea mea nu era de a empatiza cu cineva, ci de a te regăsi într-un anume personaj, fapt care, pentru mine, este cu totul altceva; nu este atât să înțeleg un personaj anume, care oricum îmi este necunoscut (și Garabedian și preotul anonim), ci să-mi retrăiesc, prin vizionare, propria istorie și locul ei între celelalte destine. E tot ce pot evalua, e viața mea pusă pe taler. Nu pot să văd filmul prin ochii altcuiva, ai preotului din exemplul tău, de pildă. Fiecare își gestionează în sala de cinema propria întâlnire cu bricolajul lumii din care a luat o scurtă pauză preț de vreo două ore …

    2. Am înțeles ce ai scris. Tu te-ai identificat complet cu personajul tău care simți că te reprezintă. Mi se pare normal. Îți povesteam cu cine am empatizat eu ca să îmi înțelegi și tu mai bine propria perspectivă, doar așa, ca îmbogățire (dacă crezi că folosește). Nu e nicio problemă faptul că nu tu ai putea face ca mine, dar oricum ceea ce trebuie spus e că nu îmi propun, nu îmi calculez empatia, nu aș putea așa ceva, ea îmi vine în mod natural și e favorizată de mai multe motive, contexte, caractere frumoase etc.

      1. Vezi, în asta stă farmecul cinemaului: ne oferă posibilități aproape nelimitate de raportare la lumea de pe ecran. Doar ca să mă asigur că am transmis mesajul corect: faptul că mă regăsesc în Garabedian nu mă flatează, nu mă satisface, nu-mi încălzește sufletul, ba dimpotrivă, simt că aș vrea să fiu altfel. Dar e și asta un fel de cruce a existenței mundane, bănuiesc. Când eram copil visam să fiu ca Luke Skywalker; acum m-aș mulțumi și cu Omul Pasăre, dar tot nu e de nasul meu. Pentru că nu e pe alese, ci pe trăite.

      2. Eu Linda, din serialul polițist maghiar, că prindeam și prindem maghiarii. :)) Nici nu mă gândeam că mai găsesc secvențe din filmul ăsta:

        Acum – ar trebui să mă gândesc mai mult cine aș vrea să fiu.
        N-am văzut (încă) Birdman, nu știu dacă nu mi s-ar părea prea deprimant.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s