Evanghelicul și cinematografia


„Cu toții ne pricepem la filme, întocmai ca la politică sau ca la fotbal.” Cam până pe la sfârșitul anului 2014 credeam și eu acest lucru. S-au adunat însă tot mai multe fapte în ultimul an care mi-au confirmat o realitate interesantă, surprinzătoare chiar, despre care nu mă grăbesc să spun nici că e de bun augur, nici că ar trebui privită cu îngrijorare: evanghelicul nu le are cu filmele. Atât din contactele neprogramate cu credincioși evanghelici, în spațiul virtual sau în diverse ocazii din „viața reală”, cât și din cele organizate, precum Forumul & Serile Dialogos de la Arad, am rămas cu aceeași impresie generalizată de teamă instinctivă a creștinilor evanghelici față de lumea filmului. Unii recunosc, cu o timidă vinovăție, că nu prea au văzut filme. Alții văd cu regularitate destul de multe, dar se complac într-un imaginar al senzațiilor, al melodramei: este vorba în principal de filme de acțiune (în orice caz, cu suspans), cu efecte bine realizate, în care lupta dintre bine și rău stă la baza planului narativ, iar binele iese învingător la final. Apoi, mai sunt și acei evanghelici la care teama de filme se reflectă într-o atitudine agresivă față de anumite producții cinematografice care pun în discuție fie valori, fie narațiuni, fie mituri pseudo-creștine. Aici cred că problema este de deformație hermeneutică: reacțiile lor sunt datorate unor instincte de apărare în termeni literali împotriva abuzului semantic al unei opere artistice interpretate exclusiv ca text. Filmul este analizat după canoanele interpretării textului Scripturii și este firesc ca acest demers să dea rateuri, din pricina unei abordări metodologice cu totul inadecvate.

La Dialogos, teama de filme și de ceea ce reprezintă ele în raport cu ceea ce înseamnă pentru creștinul evanghelic spațiul sacru al adunării sfinților a fost sentimentul dominant pe care l-am simțit între participanți, fie gazde, fie invitați. Mi s-a părut a fi în primul rând teama de o concurență neloială pe care experiența cinema i-ar face-o serviciului divin al bisericii (vom vedea cu o altă ocazie, că într-o anumită măsură ea este legitimă). Tot aici mi s-a confirmat încă odată faptul că oamenii resimt absența unor instrumente metodologice elementare în gestionarea relației lor cu filmele. Astfel, e de înțeles că mulți nu știu la ce pot și merită să se uite, cum să privească un film, cum să deosebească elementele ideologice ale filmului de cele artistice. Prudența unora dintre ei își găsește, în parte, un temei spiritual; vizionarea unui film este percepută ca un risc inutil, așa că ei se limitează câteva filme pe teme religioase care își găsesc o mai largă audiență în rândurile spectatorilor creștini (cum ar fi unele dintre cele bazate pe Evanghelii, cele pe teme biblice, precum Joseph sau Esther, dar și producții de actualitate ca Facing the Giants, Fireproofsau God is Not Dead).

Cu ocazia susținerii disertației de masterat în teologie, pe tema discursului teologic în cinema, președintele comisiei de examinare, un profesor capabil și foarte bine pregătit în domeniul său de expertiză, mi-a mărturisit de la bun început că nu are timp să se uite la filme. Cu aceeași franchețe, însă, domnia sa recunoștea o carență în relația creștinilor evanghelici cu filmele, plecând de la experiența sa pastorală: „mai vin oameni la mine și îmi spun că au văzut nu-știu-care film și sunt dezorientați, nu mai știu ce să creadă”. Discuțiile care au urmat mi-au confirmat încă odată faptul că am în fața mea oameni care, din motive diverse, au contacte puține cu filmele, iar acestea sunt oricum superficiale.

Desigur, există și excepții de la acest trend general. Am cunoscut și evanghelici care au făcut pasul înțelegerii filmului ca operă de artă capabilă să transmită idei profunde. Pot fi recunoscuți în primul rând după discreția cu care abordează potențialul omiletic al filmelor, fiind mult mai preocupați de înțelegerea experienței întâlnirii cu lumea expusă pe ecran. Scriu cu plăcere despre filme, uneori chiar și despre cele care nu le plac. Sunt mai conservatori în gusturi și nu uită tradiția filmelor marilor cineaști ai ultimului sfert de secol XX. Totuși, fiind puțini, influența lor nu poate atenua impresia generală pe care am creionat-o mai sus: creștinul evanghelic nu se dă în vânt după filme, ba mai mult, în special din pricina potențialului lor manipulativ, le privește cu o prudență sporită și păstrează față de ele o anume distanță pe care el o consideră el, adesea pe criterii instinctive, ca sigură spiritual.

Nu trebuie uitat că există evanghelici care, asemenea profesorului amintit mai sus, conștientizează miza reală a unei abordări directe a lumii filmului dintr-o perspectivă evanghelică. Unii pastori sau lideri de lucrări în biserici văd nevoia adresării subiectului în special între tineri, având în vedere că deschiderea lor este mai mare spre filme. Ei intuiesc că producții spectaculoase precum Avengers, The Hobbit, Fast and Furious, X-Men,Divergent sau Gardians of the Galaxy nu pot trece fără să lase urme în conștiințele tinerilor. Reacția lor este totuși defensivă; se pare că și ei privesc filmele ca pe un rău inevitabil, căruia încearcă să-i răspundă după cum se pricep ei mai bine. Se izbesc însă de o problemă oarecum surprinzătoare: pe cât de impresionant este know-how-ul fundamentat biblic al evanghelicilor în atâtea domenii ale vieții, în politică, în afaceri, în finanțe, în relații sociale, în știință, în creșterea copiilor, în leadership, în asistență socială, în psihoterapie, în sănătate, în etică, în muzică, în ecologie etc … pe atât de semnificativă este lacuna lor în privința studierii lumii filmului. Cele câteva cărți publicate de evanghelici pe această temă tatonează doar probleme de suprafață: moralitate, respectarea unor tipare arhetipale tipice ethosului evanghelic, corectitudinea planului narativ, liste de posibile ofense pentru anumite categorii socio-confesionale. Mult mai vie și mai interesantă este evoluția studiilor pe relația film-teologie realizate de autori catolici, protestanți sau chiar de către critici seculari. În afară de Hollywood Worldviews: Watching Films with Wisdom and Discernment, de Brian Godawa, lumea evanghelică nu prea are ce să ofere în această privință.

De ce am numit la început „surprinzătoare” această stare de lucruri? Pentru că situația ar fi putut fi cu totul alta. La urma urmelor, evanghelicul nutrește o simpatie specială pentru povestiri, în special pentru cele cu caracter didactic. E antrenat în hermeneutica discursului narativ încă din școala duminicală. Are o predispoziție aproape genetică înspre a descifra texte și a extrage mesajul unei istorioare. Astfel, există chiar șanse reale ca el să poată recepționa anumite filme ca pe niște predici (câteva exemple de posibile omilii cinematografice, la întâmplare: The Story of Us, Schindler`s List, Amistad, Amazing Grace, seria Love Comes Softly de la Hallmark sau filmele mai recente realizate de evanghelicii americani). Păstorii, sunt convins, au la îndemână în filme o mulțime de ilustrații pentru predici. Asemeni unor autori de cărți precum Yancey, Eldredge sau Chalke lucrătorii din biserici pot apela la proiecția unor scene din filme pentru a-și ilustra lecțiile (unii chiar o fac, mai ales între tineri).

Vreau să zic: există un context favorabil unei bune conviețuiri a creștinului evanghelic cu filmele. Poate fi el folosit într-un mod constructiv? Eu cred că da, însă avem puțin de muncit în acest sens. Este nevoie ca evanghelicul să se debaraseze de obiceiul de „a citi” filmele. Înțelegerea unui film face apel la un model diferit de hermeneutică, unul care pleacă de la realitatea actului vizionării ca experiență a întâlnirii cu o altă lume. Asemeni majorității predicilor, filmele sunt recepționate ca trăire (într-un registru inepuizabil, de la plictiseală crasă la un interes real sau de la indignare la satisfacție etc). Din acest motiv, pe deoparte, este nevoie de mult discernământ (da, se fac o mulțime de filme proaste) și de un set de criterii cât mai practic în privința alegerii filmelor de vizionat. Sunt necesare însă și anumite instrumente de relaționare cu filmul, ideologice, mitologice și de discurs (cele ce țin de punerea în scenă a secvențelor propriu-zise). Trebuie să plecăm de la premisa că nu există o abilitate naturală de a ”pricepe” filmele și că există un preț al interpretării, care cere muncă, pasiune și, foarte important, mult bun simț, exact ca în cazul oricărui studiu biblic. Nu în ultimul rând, amintesc și faptul că această capacitate tainică a filmului de a-i oferi spectatorului întâlnirea cu sacrul cere la rândul ei un răspuns adecvat din partea creștinului evanghelic (prin această întâlnire, nu prin suprapunerea poveștii cu dogma, filmul devine spațiu al reflecției teologice).

(Publicat întâi pe https://roev.wordpress.com/)

Anunțuri

3 gânduri despre “Evanghelicul și cinematografia

  1. Reblogged this on Persona and commented:
    Dyo se apleaca cu competenta si spirit critic, dar si empatic, asupra relatiei mai mult decit ambigue a evanghelicilor cu cinematografia.
    De vreme ce se plinge ca evanghelicii nu prea au scris lucruri demne de atentie in acest domeniu, concluzia care se impune cu necesitate este ca Dyo sa acrie aceasta carte. Ce zici, maestre, te primzi?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s