Apetit pentru iluzie


[În ziua de astăzi] teritoriul nu mai precede harta, nici nu-i supraviețuiește.
(Baudrillard)

În vremurile febrile ale apariției și dezvoltării mijloacele de înregistrare a imaginilor, a domnit între teoreticieni și critici un entuziasm incurabil cu privire la capacitatea acestora de a reproduce realitatea. Unii, precum Andre Bazin, au mizat mult pe încărcătura psihologică a procesului în sine prin care sunt înregistrate imaginile, unul în care nu mâna omenească produce  înregistrarea propriu-zisă (spre deosebire de pictură, unde totul depinde de capacitatea și de intențiile artistului de a pune pe pânză ceea ce vede). Apoi, lucru valabil mai ales în privința fotografiei, intervențiile ulterioare asupra obiectului final erau nesemnificative. Ceea ce priveai, era într-o măsură semnificativă ceea ce a fost. În plus, majoritatea produselor mediatice puse la dispoziția publicului erau determinate cu precădere de realități inițiale: fapte, oameni, obiecte, aranjamente. Aproape totul era fie captat în stare brută, fie gândit după un anume scenariu.

Lucrurile s-au schimbat între timp.

Astăzi tot ce vedem și auzim în jurul nostru este preprocesat (construit și aranjat pe o scenă și orientat în vederea unui urmăririi scop bine stabilit) și postprocesat (cosmetizat sau chiar modificat pe baza un program de tip photoshop etc). Efectul paradoxal este că, pe măsură în care ne crește încrederea în tehnica ce ne stă la îndemână, având în vedere puterea și viteza pe care ni le oferă, scade vertiginos în ochii noștri credibilitatea produselor directe ale acesteia, imaginile, clipurile, mp3-urile, produsele mediatice conexe, știrile etc.

Nu vă fie teamă, vom depăși și acest stadiu. Etapa descrisă mai sus presupune încă faptul că aceste produse îndoilnice și nesigure, privite prin prisma mesajului pe care îl trasmit, pleacă de la obiecte și pretexte reale, fie ele și puse în scenă. Direcția înspre care pășim cu o stahanovistă voioșie este cea a eliminării preprocesării: nu se va mai pleca de la o realitate dată, fie ea și una pusă în scenă, ci de la una 100% imaginată.

Filme precum The Polar Express (2004), Beowulf (2007), Avatar (2009) – parțial și recentul The Jungle Book (2016) ne dovedesc, fiecare într-un mod aparte, faptul că drumul spre însușirea deplină a simulacrelor ca mijloace de reprezentare ale trăirii este practicabil și că nimic nu ne mai oprește îi a apăsa cât mai vârtos pe accelerație … Modul în care se redactează acum știrile – pilduitor este pentru mine impulsul irezistibil al celor din televiziune de a îmbrăca tragismul unor evenimente în efecte împrumutate din arta cinematografică (vezi știrile cu privire la Colectiv, atentate etc) – ne conduce pe un drum asemănător. Mai gravă, pentru mine, este dependența pe care o anticipez formându-se în legătură cu acest mijloc: pentru a simți că s-a întâmplat ceva avem nevoie ca știrea să fie livrată prin mijloace tot mai fierbinți, care inhibă reflecția și stimulează reacțiile emoționale. Tot niște simulacre sunt și acestea, doar că ale trăirilor, în acest caz.

Industria publicității investește și ea, tot mai mult, în etapa post-documentare obiect. Veți observa, la o privire mai atentă, că produsul sau serviciul promovat nu mai răspunde unei nevoi originare care să-i justifice apariția pe piață, ci este cu desăvârșire un obiect a cărui existență trebuie îmbrăcată într-o nevoie photoshopată[1]. Zămislirea simulacrului necesității este, după părerea mea, una din marile realizări ale mediei moderne, depășită poate, în istoria recentă a omenirii, doar de revoluția evoluționistă.

Rămâne de văzut, încă, în ce fel expunerea noastră în rețeaua virtuală va produce efecte de acest fel în privința post-procesării identității fiecărui dintre noi. Profilul nu este altceva decât o photoshopare identitară. Anonimatul este un simulacru, un mijloc de relaționare cu acoperire aproape nulă în realitatea nevirtuală.

Mai rămâne ceva pe lumea asta ce va putea rezista acestui tzunami devastator în planul percepțiilor noastre? Da, cred că da. Iluzia. Aceasta, prin natura ei, va avea întotdeauna nevoie de o pre-procesare, de o punere în scenă. Iar aspectul „post” al manipulării iluziei lipsește cu desăvârșire din meniu, căci nu s-a născut încă om pe lumea asta capabil să photoshopeze o iluzie: ori o pune în scenă, ori îi cade în laț, ori o distribuie mai departe. Gândul că cineva ar putea cosmetiza o iluzie este, el însuși, iluzoriu. Get rid of it!

Cel mult, am putea să mințim.

[1] „photoshopată”? Mda, probabil că n-ar trebui să folosesc acest cuvânt, dar deocamdată limba română nu deține un altul la fel de potent în semnificații, care să poate aduna sub aceeași umbrelă a gamă atât de impresionantă de mijloace: ajustări, felii, măști, filtre, unelte, rezoluții, efecte …

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s