În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (8) – Discurs asupra metodei


Una dintre cele mai grele ispite pentru cercetătorul primelor două capitole ale Facerii este cea de a ignora, ca fond al interogației sale, necesitatea luării în calcul a prezenței lui Hristos în Creație. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”, spune Scriptura. Că doar nu fără temei unii mistici l-au intuit pe Hristos în răcoarea dimineții, așteptându-l pe Adam pentru o plimbare prin grădină. Dacă e așa, atunci poate că taina Creației nu se așează atât de mult pe lungimea unei zile din cele șase, cât pe participarea lui Hristos toate acestea. E un fapt elementar pe care îl uităm în vâltoarea argumentărilor, adăugat indiferenței față de experiența deosebită a destinatarilor inițiali ai acestei relatări în fața cuvintelor lui Dumnezeu. Putem lesne intui că, oameni cât se poate de simpli, evreii ieșiți din Egipt erau interesați în primul rând de înțelegerea mersului lucrurilor („Ce-i cu agitația asta? Cine este acest Dumnezeu și ce vrea cu noi? De unde venim și încotro de îndreptăm?”) decât de o abordare științifică a originilor. Iar Dumnezeu a vorbit pe limba lor, în mijlocul experienței lor istorice, în acel cadru mitic aparte. El nu a ținut un curs de astrofizică acolo în deșert, ci s-a revelat pe Sine ca inițiator al unui imens tsunami spiritual (vorbesc acum strict din punctul de vedere al unui israelit copleșit de toate cele întâmplate) pe care noi îl numim istorie a rasei umane, în care ei, evreii, erau destinați să joace un rol de primă importanță.

Pe paginile Facerii relatarea originii lumii poartă cu sine amprenta unei urgențe, a unor decizii ferme de care depind viața și moartea oamenilor. Nu e timp pentru dizertații academice ori pentru demonstrații savante. Vremea s-a scurtat – timpul devine atât de prețios încât nu ne mai putem permite să nu avem priorități. Nici măcar în cele ideologice.

De cele mai multe ori momentele în care ne apropiem de Scripturi sunt parcă suspendări ale timpului. Ne refugiem în cămăruța noastră înconjurați de dicționare și enciclopedii, pentru ca, aplecați pe paginile Cărții Sfinte, să nu mai realizăm trecerea orelor. În sine, acest lucru este frumos, însă el vine la pachet însoțit de pericolul real al detașării, al unei abordări tehnice și preponderent raționale a unui discurs exterior, care pune în plan secundar trăirea, acel inexplicabil simț al sacrului, mediat de slova transfigurată în carne. Fiind un adevăr (și) personal, intim legat de persoana Domnului nostru Isus Hristos, el este mai mult decât un enunț, o dogmă sau rezultatul unor precise măsurători: el este o realitate a vieții ce izvorăște din El.

De aici pleacă și premisa mea cu privire la imposibilitatea unui dialog real cu necredincioșii pe tema Creației. Pentru noi, creștinii, adevărul nu este doar un set dogmatic rațional, expresie a unui adevăr pur obiectiv, în permanență suspendat undeva în afara noastră. Hristos este adevărul.  Pentru cei necredincioși, în schimb, adevărul este clădit pe baza unor observații empirice, la care se adaugă domnia rațiunii practice, reci și intolerante față de lucrurile neverificabile științific și față de cele ale simțirii. De pe aceste premise, dezbaterile între creștini și adversarii lor „liber-cugetători” sunt din start sortite eșecului pentru că nu există un fundament comun pentru discuție. Paradoxal, pentru ambele tabere, ideea că atașamentul personal față de mesajul pe care îl transmitem contează în dezbatere este una păguboasă și de neacceptat. Aici Kuraev, Kalomiros și Pr. Doru Costache, alături de alte voci ale gândirii teologice răsăritene, au dreptate când scot în evidență șubrezenia dezbaterilor din lumea vestică între atei și creștini. Creștinul este forțat să renunțe la una din armele sale redutabile: curăția inimii și a cugetului. Adică, la mărturia omului născut din Dumnezeu.

I-a fost dat adevărului să călătorească prin istorie la un nivel personal, din om în om, de la învățători la ucenici, de la o generație la alta. De aceea, în timp ce Hristos este adevărul, Biserica este stâlpul și temelia acestui adevăr ( 1 Timotei 3:15 ). Biserica este comunitatea în care Scriptura prinde viață și este descoperită, asumată și trăită cu pasiune. Mesajul nostru pentru lumea în care trăim nu este unul propagandistic,  declamativ, ci este o mărturie a unei vieți ce încapsulează acest mesaj și îl exprimă în perfectă armonie cu revelația lui Dumnezeu. Dacă vreți, este chiar experiența lui Iona: forța predicării sale în fața ninivenilor a stat în acea simbioză dintre gravitatea mesajului rostit prin cuvinte și iritațiile de pe pielea sa.

De aceea, nu cred că Facerea 1-3 a fost destinată dezbaterilor cu cei necredincioși. Ea nu este mesaj apologetic, ci hristocentric. Practic, ea nu se poate discuta cu cineva care nu realizează la nici un nivel, nici spiritual, nici măcar intuitiv, prezența lui Hristos în creație, în modelul oferit de El pentru primul om, în privirea plină bucurie  peste lucrurile care „erau foarte bune”, dar și în prezența Sa pe cărările din răcoarea grădinii Edenului. Cel ce caută înțelesul textului cu mintea, lăsându-și inima deoparte, va pierde esențialul, indiferent de intenția cu care face cercetarea. Mă gândesc că cei ce au auzit pentru prima oară această relatare simțeau pe șira spinării fiorul prezenței lui Dumnezeu, ca cea de la Horeb, sau, de ce nu, ca cea din noaptea pascală. Nimic din didacticismul unei școli duminicale nu putem găsi aici, în primul lor contact cu povestea facerii lumii. Lentilele și enciclopediile lumii ne-au ascuțit senzația unei înalte definiții a mesajului biblic, făcându-ne pasivi în fața tainei sale; în realitate, el este un mesaj „rece”, intenționat laconic, ascuns în continuare celor ce vor să-l încătușeze în mințile lor și descoperit cu precădere acelora care îl cunosc pe Cel căruia I S-a dat întâietatea în toate lucrurile, în cele de acum și în cele viitoare.

De aceea, fiecare clipă a existenței noastre, pe care o numim, îndeobște, viață creștină, este parte din răspunsul nostru la întrebarea cu privire la Facere, în toate detaliile ei adesea imposibil de descifrat.

Reclame

Un gând despre “În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (8) – Discurs asupra metodei

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s