Mijlocul este mesajul (2) – căsătoria între un bărbat și o femeie


Marea problemă pe care promotorii ideii de căsătorie homosexuală o au atunci când încearcă să convingă Biserica de legitimitatea teologică a acestui fapt, odinioară de la sine înțeles ca absurd, este absența unui mit fondator. Căci, oricum ar întoarce-o aceștia, mitul fondator al căsătoriei este unul hetero. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup.”[1] citează și Mântuitorul, după ce în prealabil ne aduce aminte că s-a făcut de la bun început o parte bărbătească și o parte femeiască.[2] Au fost un Adam și o Evă la început, în prima sfântă unire a căsătoriei, iar fiecare mariaj ce le-a urmat a fost un imitatio al acelui act primordial împlinit de Dumnezeu între un bărbat și o femeie.

Căsătoria homosexuală este, așadar, un obiect ce ni se propune a fi între cele sfinte în virtutea unui proces ilegitim, lipsit de recursul la o istorie sacră în care omul să pășească prin actul cununiei. Fără istoria ab origine, mitul e basm, nimic mai mult. Căci toate cele ale sacrului pe care le împlinim le facem nu de capul nostru, ci pășind pe urmele cuiva. Ne rugăm, ne închinăm, iubim, iertăm și slujim pentru că în toate astea ni s-a dat un sfânt model, vrednic de imitat:

Mesajul Mântuitorului este în primul rând un exemplu care cere să fie urmat. După ce a spălat picioarele apostolilor, Iisus le-a spus: ”Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 15). Umilința nu este decât o virtute; dar cea care se practică după modelul Mântuitorului este un act religios și un mijloc de salvare; ”Precum eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan 13, 34; 15, 12). Această dragoste creștină este consacrată prin exemplul lui Iisus. Practica actuală anulează păcatul condiției umane și divinizează omul. Cel care crede în Iisus poate face ceea ce el a făcut; limitele și neputiința sunt abolite. ”Cel care crede în mine va face și el lucrurile pe care le fac eu …” (Ioan 14:12).[3]

Sacrul nu poate fi creat, ci doar descoperit și primit ca atare, cu teamă și cu bucurie. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie – nu contează cine o oficiază, cine o înregistrează, cine o trece în catastif etc – este un astfel de act sacru. Cealaltă „căsătorie” se dorește a fi sacralizată de om, cu de la sine voință și autoritate, dar a admite că e posibil așa ceva este totuna cu a admite că omul s-a îndumnezeit deja pe deplin. Căci numai ca (dumne)zeu omul se poate legitima ca creator de mituri.

Ce spune, așadar, încăpățânarea noastră de a mărturisi doar căsătoria tradițională între un bărbat și o femeie? Nu că suntem homofobi: ar fi păcat (pentru voi spun) să nu puteți trece pragul acesta infantil al permanentei fluturări pe dinaintea ochilor noștri a acestei etichete atât de ieftine și pe nedrept generalizatoare. Suntem încăpățânați pentru că ne știm lungul nasului, știm că nu suntem dumnezei, că nu putem pretinde puterea de a sfinți ce n-a sfințit Dumnezeu, că nu putem uni ce n-a unit El. Ni-i frică, mai bine ziceți așa: suntem niște fricoși. Mărturisim că nu suntem deschizători de drumuri, în nimic din ceea ce facem, ci că clipă de clipă pășim pe urmele Cuiva. Ne recunoaștem condiția mundană și nevoia de cer.

Ca să accept căsătoria homosexuală, ar trebui să accept că întreaga mărturisire care m-a făcut să fiu ceea ce sunt acum este ea însăși o plăsmuire omenească, una destul de ingenioasă, poate chiar folositoare unora. Departe de mine gândul acesta.

[1] Facerea 2:24

[2] Matei 19:4-5

[3] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri

Reclame

5 gânduri despre “Mijlocul este mesajul (2) – căsătoria între un bărbat și o femeie

  1. se fabrică deja mitologia divină a mișcării lgbt. un altfel de comunism aș zice eu, pentru că cea mai mare parte a lor îl scoate pe dumnezeu din ecuație sau îl distorsionează făcîndu-l de nerecunoscut. în contextul acesta un homosexual ateu ar putea fi acceptat, dar un homosexual creștin mai greu. cu toate acestea ei există. nu știu însă cum co-există. și dacă o fac pînă la ce punct.

    1. O să vină ceasul în care vor cere și cununii religioase. Atunci se vor deconta multe fapte de vitejie financiară, de la Catedrală și scutiri de impozite, la finanțarea statelor de plată …. iar separarea de stat a unora, încă de pe acum, ar putea fi de bun augur …

  2. Nu știu cum s-ar întreține aceia dacă s-ar separa de stat. Nu știu cum ar fi posibil în mod practic măsura asta. La noi e altceva, suntem mai mulți. și la noi se dă mai mult. Dar la alții enoriașii nu oferă atât de mult, mă gândesc că s-ar desființa multe biserici. E bine, e rău? Mai puțin și mai bun? Ce vor face cei care au ajuns preoți dar nu mai pot funcționa ca preoți pentru că se vor împuțina bisericile funcționale? Se reorientează profesional? Nu-mi dau seama dacă e bine sau rău.

    Oricum, am întrebat un preot dacă e de părere că li s-ar putea impune să cunune homosexuali dacă se ajunge la recunoașterea căsătoriilor lor etc. Și mi-a confirmat că s-ar putea ajunge, într-adevăr, într-o asemenea situație.

    1. Da, se poate ajunge. De aceea pot să înțeleg groaza oamenilor bisericii. Pe de altă parte, dacă credem că Dumnezeu are grijă de Biserica Sa, n-ar trebui să ne fie teamă de împuținarea finanțelor în biserici. Sau poate că, în aceste circumstanțe, austeritatea ar trebui considerată ca fiind răul mai mic, zic și eu. Mai bine o biserică săracă, dar care își păstrează curată identitatea doctrinară, decât una a compromisului. Ușor de zis, recunosc, dar e și un test al credinței.
      Există, totuși, nu puține adunări creștine care nu sunt dependente financiar de stat. E adevărat, multe sunt independente, iar finanțarea vine din afară. Dar știu și biserici care se întrețin din surse locale, contribuțiile enoriașilor. 🙂
      Pe de altă parte, în cazul unui cult de dimensiunile BOR-ului, sunt convins că o autonomie financiară nu este un lucru lesne de împlinit. Deși, din câte știu, arhiepiscopiile declară de la an la an profit în urma activităților conexe: vânzări, turism etc. Sunt convins că se poate, chiar dacă o să doară.

  3. Mda… cunoaștem avantajele vremurilor tulburi.
    Bine, aș zice că nici noi nu scăpăm de compromisuri, chiar dacă sunt mai greu de identificat. Finanțe din afară care au putere asupra practicii de la noi etc. Ca să pomenim doar una.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s