Rareori mi-a fost dat să văd o ilustrație mai tristă a prăpastiei dintre două perspective socio-culturale diferite față de media și rostul ei în lume decât în această secvență din Hotel Rwanda (un The Schindler`s List într-o variantă contemporană, nu mai puțin tristă). Vă amintesc, filmul relatează evenimente din timpul războiului civil rwandez, în special din fatidica perioadă de 100 de zile în care câteva sute de mii de oameni (estimările se încadrează într-o marjă extrem de largă, între 500.000 și un milion) din neamul Tutsi au fost uciși de către cei ai neamului Hutu, aflat la putere în acele vremuri. Faptul, oricum ar da-o la întors unii oficiali, rămâne și după două decenii o rușine pe obrazul Vestului civilizat, care nu a mișcat un deget pentru a diminua proporțiile dezastrului.

Dar să revenim la ale noastre, la canalele de informare media. Paul Rusesabagina, personajul interpretat magistral de Don Cheadle, este unul care crede că media audio-vizuală poate produce reacții consistente din partea publicului și a factorilor decizionali occidentali. Cum ar putea să nu intervină când vor vedea toate acele atrocități? El nu știe, însă, că televiziunea este prin excelență un mediu fierbinte, neparticipativ. Esența ei, ne spune Neil Postman, este distracția. Televiziunea nu știe să fie altfel și nu va fi niciodată altceva decât o scenă a lumii în care trăim. După ce se lasă cortina, aplaudăm, apoi fiecare dintre noi se retrage la ale sale. Căci știrea, unul dintre produsele cele mai de succes ale televiziunii, este informație decontextualizată, despre oameni, fapte și locuri îndepărtate. Ne atrage prin senzațional, prin emoție, prin inedit sau datorită felului în care este cosmetizată de către realizatori. Making news zice englezul, pe bună dreptate: știrea se face. Ea produce în noi cel mult un răspuns emoțional, o sfântă indignare, comparabilă în consistența lui durerea de arșic a caprelor de munte după o zbenguială bună printre stânci. De asemenea, produce în noi și dependență, foamea după alte știri, tot mai multe …

… asta în ciuda faptului că sunt despre oameni care nu ne cunosc, pe care nu-i cunoaștem, pe care nu îi vom întâlni niciodată, de care – iar ăsta rămâne secretul nostru, promit – nu ne pasă …

Cum ar putea să nu intervină când vor vedea toate acele atrocități?

Prietene, ai mai văzut până acum vreun spectator care intre pe scenă și să-i spună Julietei să aibă puțintică răbdare, că iubitul ei nu e mort și că acuș` se va trezi …?

P.S. Fețele ambilor actori, în finalul clipului, ilustrează mult mai bine ce am încercat să explic eu eu mai sus. Unul nu pricepe, altul nu știe. Nici unul nu mai speră ceva …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s