Există suficiente motive pentru a considera această producție inferioară celei clasice, din 1959. Sigur, calitatea mijloacelor tehnice folosite favorizează acest remake. Din păcate, la toate celelalte capitole, de la scenariu și regie, până la prestația actorilor (în ciuda prezenței lui Morgan Freeman), filmul de față ne propune mult mai puțin, aspect care se reflectă semnificativ și în recepția sa pe piață: se preconizează a fi unul din eșecurile economice de răsunet ale anului, iar amplasarea sa în zona de filme mediocre – slabe pe mai toate portalurile de profil nu face decât să pună și mai multă sare pe rănile deja deschise în buzunarele companiilor care au concurat la realizarea și distribuirea lui. O excepție notabilă între critici o constituie cei de la Christian Answers, care, în generozitatea lor evanghelică, îi oferă trei stele și jumătate din cinci (peste medie). În cazul lor, însă, suspectez că evaluarea este afectată de indulgența inerentă apropierii de un film bazat pe o poveste cu subiect creștin, mai concret, pe tema iertării.

Putea fi mai rău, a fost prima mea impresie. În general, a fost păstrat caracterul povestirii originale. Nu s-a apelat la artificii stilistice stridente precum în Noah sau Exodus: Gods and Kings. Totuși, în ciuda eforturilor notabile făcute pentru a crea o atmosferă cât mai credibilă din perspectiva cadrului istoric în care se desfășoară evenimentele, scenariul este slăbuț, presărat destule detalii puțin plauzibile și soluții de tip iepuraș-din-joben. Finalul este holywoodian, didactic. Morgan Freeman bate șaua fără grație, explicându-ne în cuvinte pe înțelesul fiecăruia dintre noi cam ce trebuia să înțelegem din toată povestea aia: pace, iertare, iubire, make love not war. Hristos predică o iubire imposibilă și improbabilă: totuși, ca prin minune, ea este biruitoare asupra mirosului sângelui care îi corupe pe toți deopotrivă. Mi se pare imposibilă, pentru că nu are un alt temei decât aceeași bunătate umană regăsită datorită mesajelor bine meșteșugite ale unui Mesia din ce în ce mai greu de înțeles în misiunea Sa, pe film ce trece.

Iar dacă tot e să vorbim de Mesia, merită remarcată diferența între efectele produse în comunicarea mesajului povestirii prin modul diferit în care este zugrăvit Hristos pe ecran. Paradoxal, deși în acest film chipul Mântuitorului apare redat în mod direct, influența Sa asupra asupra lecției divine este mai slabă și, în consecință, neconvingătoare. Prin particularizarea trăsăturilor Sale, în persoana actorului Rodrigo Santoro, caracterul universal al învățăturii pe care o propovăduiește nu primește o susținere semnificativă prin discursul poveștii. Iubește-ți dușmanul e mai degrabă o particularitate, mesajul de care Ben-Hur are nevoie. S-ar părea că acea cursă de care – mai scurtă de data asta – are o importanță mai mare în educarea eroului principal decât cuvintele tâmplarului pe care îl întâlnise de câteva ori prin Ierusalim. Pe de altă parte, în varianta clasică se văd doar contururile siluetei lui Hristos, în acest caz fiind mai important ce reprezintă El ca purtător al unui astfel de mesaj pentru omenire. Accentul cade pe semnificații, tocmai datorită rezoluției joase a discursului vizual. Iubește-ți dușmanul rămâne aici un mesaj de esență, adresat tuturor, un mesaj de care fiecare dintre noi are nevoie.

Dar poate că nu merită să ne cramponăm în comparațiile ce se pot face între cele două filme. Se pot construi și alt fel de punți de reflecție asupra acestui Ben-Hur. De pildă, îl putem alătura, chiar așa cum este, sordidului Munich (2005), realizat de Steven Spielberg. Veacuri diferite, totuși aceeași dramă și aceeași provocare. Mesajul lui Ben-Hur capătă cu adevărat o semnificație dincolo de didacticismul unei lecții de școală duminicală atunci când e privit prin prisma ororii alternativei pe care ne-o oferă gustul sângelui. E un mesaj cinstit, deși, trebuie spus, nu trebuie considerat neapărat religios. E adevărat, cuvintele Mântuitorului de pe cruce – Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac! – sunt puse în relație cu transformarea din inima lui Juda Ben-Hur. Noi, cei ce am mai auzit câte o predică din când în când, pricepem lesne asta, dar nu sunt la fel de sigur în privința spectatorului nedus pe la biserică. În ce-l privește pe Mesala, cred că noi, creștinii, suntem cei vulnerabili în fața unui mesaj ce ne depășește capacitățile de toleranță dogmatică. Dintre toate cele nepricepute în acest film, finalul mi se pare stupefiant, năucitor, deși ușor predictibil.

Rămân cu senzația aceea de care pomenea odată Terry Gilliam, de rezolvare facilă, comodă, a unui conflict. În urma ei, zici ”Vezi, așa stau lucrurile cu iertarea” și te duci acasă liniștit, pentru că încă odată situația a fost salvată și nu mai trebuie tu să-ți bați capul cu „ce va fi după”. Căci „după”, nu mai e nimic; e cel mult viața de toate zilele, așa cum o știai încă dinainte de a viziona filmul. Te puteai lipsi de el.

Un gând despre “Pastilă cinematografică – Ben-Hur (2016)

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s