Nu știu alții cum sunt, dar eu când îi aud pe unii agitându-se nevoie mare prin spații publice despre ce TREBUIE să ne arate filmele și ce nu, mi-aduc aminte de epoca lui Ceaușescu, de vremea când filmele TREBUIAU să ilustreze frumusețea vieții în patria noastră. Ele TREBUIAU să ne arate agronomi care se stabileau la țară și făceau porumbul să sară la peste douăj` mii de tone la hectar, TREBUIAU să ne povestească despre ingineri care puneau pe roate fabrici și uzine, TREBUIAU să ne zugrăvească fabrici care îndeplineau cincinalul într-un an, TREBUIAU să elogieze constructori care sfredeleau munții sau care făceau orașele patriei să înflorească, TREBUIAU să ne ofere modele de tineri care visează să muncească pe șantiere (de preferință, la Canal), nu să urmeze o facultate … Într-un cuvânt toate acestea era adăpostite generos într-o pălărie mare și lată a imperativelor acelor vremuri numită realism socialist. Filmele TREBUIAU să arate cum înflorește românul în patria sa, sub oblăduirea multiubitului Conducător. Și au făcut-o, ne-au arătat ce TREBUIE să ne arate, adică ce bine o ducem noi pe drumul spre comunism, iar cei mai mulți – deși e limpede că acum nu ne mai prea place să recunoaștem – am cam pus botul la acest mesaj propagandistic.

Dacă credeți că lumea civilizată vestică a fost scutită de imperative ideologice, de trebuințe ale vremurilor ce au provocat-o, vă înșelați amarnic. În perioada Depresiei americane happy- endul era, practic, un imperativ, justificat numai parțial de rațiuni economice. Modul de viață american a fost apărat cu sfințenie într-o mulțime de filme postbelice (memorabilă pentru mine a rămas adeziunea exprimată de Superman, cel din 1978, la aceasta – grea lovitură pentru ruși …).

În zilele noastre nu suntem scutiți de imperative. Filmele din ziua de astăzi TREBUIE să susțină ideologia veacului în care trăim. Ele TREBUIE să ofere diversitate – vezi, de pildă, cerințele de finanțare ale Institutului Britanic de Film, exprimate în procente). Filmele TREBUIE să includă cel puțin o scenă în care două femei care vorbesc una cu cealaltă, fără ca un bărbat să fie de față și  fără ca subiectul conversației lor să fie un bărbat, pretinde Eurimages, în cârdășie cu alte câteva societăți de film, în special dintre cele scandinave. Filmele TREBUIE să includă mai mulți homosexuali, în roluri tari (De ce nu James Bond? întreabă cineva).

Evanghelicii, în veșnica lor rătăcire printre mijloace și utopii, spun că TREBUIE inclusă mai multă Evanghelie și mai multă ineranță a Scripturii în filme care și așa mustesc până la refuz de discursuri omiletice. Sau, atunci când văd un film inspirat de o temă biblică, pretind că filmul TREBUIE să fie fidel textului Scripturii, altfel …

Un scandal recent, legat de filmul Me Before You (2016), ne arată cum TREBUIE să-i portretizeze filmul pe cei cu dizabilități: fericiți până la adânci bătrâneți, biruitori asupra tuturor vicisitudinilor, voioși și optimiști, plini de succes în ce fac. Filmul nu TREBUIE să-i arate deprimați, doborâți de povara infirmității, nutrind dorința de a părăsi această lume.

Acum, dacă mă întrebați pe mine, mi-au plăcut foarte mult în Me Before You (2016) imaginea, coloana sonoră și prestația actoricească a Emiliei Clarke. Într-adevăr, finalul este ratat, dar nu pentru că TREBUIA să fie altfel, să ne arate ceva anume, în ton cu chipul acestui veac, ci pentru că e fals, artificial și neconvingător. Îmi pare rău, asta e; chiar și așa, nu văd de ce ar trebui să-i spun eu unui artist cum să-și facă mai bine opera.

Totuși, am și eu câteva dorințe mici, mici de tot. M-aș lipsi cu bucurie de unele lucruri pe care ni le propun filmele, de clișee răsuflate, de înjurături, de luarea Numelui Domnului în deșert, de erotismul în exces și de violență (adesea exagerată și fără rost), de glume nesărate, de atâtea pistoale și cataclisme, de finaluri idilice (vrednice de cărțile Martorilor), de mutra lui Bruce Willis, de maimuțărelile lui Cichi Cean (cum e cunoscut pe la noi), de atâtea alte nimicuri … Dar nimeni nu vrea să-mi asculte doleanțele, așa că n-am altceva de făcut decât să mă informez înainte de a viziona un film, dacă vreau să nu-mi pierd vremea cu gunoaie cinematografice. Nu mă poate obliga nimeni să văd un anume film, decizia îmi aparține. Dar nimeni nu îl poate obliga pe un anume autor să-mi arate pe ecran lucruri care îmi sunt pe plac sau istorii care să-mi mângâie credința. Atât eu, cât și el suntem liberi să ne alegem drumul prin cultură, să avem preferințe, să nutrim speranțe, să visăm, să ideologizăm, să spunem ce avem de spus prin mijloacele pe care le avem la îndemână.

Dragii mei, filmele nu ne sunt datoare cu nimic. Ele nu TREBUIE să ne arate ceva anume. Autorii lor ar TREBUI (câtă ironie!) să fie liberi. În general, trebuie spus, nu li se oferă această libertate și sunt obligați de către producători să facă compromisuri de tot felul. Puțini mai sunt aceia care în ziua de astăzi pot să facă un film în întregime după cum gândesc ei, nu după imperative ideologice sau economice. Nu au nevoie de povara imperativelor ideologice ale audienței, pe lângă cea pe care deja o poartă.

Istoria culturii umane stă mărturie faptului că creația, sensul și ideea au inflorit în lumea noastră și prin oameni care NU au făcut ce TREBUIAU să facă, care au provocat prin operele lor imperative estetice, ideologice sau sociale. Așa cum cititorii, ascultătorii sau spectatorii TREBUIE să fie liberi în actul participării lor la minunea comunicării prin creație, artistul trebuie, la rândul său, să fie liber în a se exprima după cum voiește. Desigur, audiența poate sancționa o operă de proastă calitate sau un conținut inadecvat, dar asta este, la urma urmelor, răsplata ce i se cuvine autorului. Îi este suficientă. Nu TREBUIE să-i spun lui Bob Dylan ce și cum să cânte, lui Cărtărescu despre ce să scrie sau lui Woody Allen ce filme să mai facă. Războiul ideologic este și așa destul de greu zilele astea. Ținta oprobiului nostru – dacă tot avem așa ceva la îndemână – ar TREBUI să fie nu artistul, ci cei care încearcă să-i îngrădească libertatea de exprimare.

Revenind însă la filmele noastre …

Ce e MUSAI să facă, așadar, un iubitor de filme, în condițiile acestei inflații de producții proaste? Dacă țineți morțiș să aflați un imperativ, nu știu altul: informați-vă înainte de vizionare! Trailerul nu e suficient; de fapt, mai bine să nu vă uitați la trailer pentru că e înșelător și, în loc să ajute, adesea dezinformează. Citiți despre filme, urmăriți avertizările cu privire la conținut. Nu ignorați avertismentele venite din partea celor care sensibili la ideologii, chiar dacă și aceștia, nu de puține ori, pot să o facă într-o manieră tendențioasă, chiar rău intenționată. Nu garantez o rată de succes de 100%, dar în mod sigur este mult mai bine decât să nu o faceți deloc.

Ah, și nu uitați cea mai bună întrebare care i se poate pune unui film și, în general, oricărei opere artistice: de ce TREBUIA să existe, ce îi justifică existența? Dar … despre asta presimt că vom mai vorbi.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s