Există unele asemănări între acest film, oarecum intrat în uitare, și mult mai apreciatul Spotlight (2015). Una ar fi cea că ambele povești sunt inspirate din fapte reale, de dată destul de recentă. Sunt însă și deosebiri de esență. Cea mai importantă separare între cele două filme ține de modul diferit în care ele se raportează la acest ingredient mult-discutat și, probabil, imposibil de lămurit vreodată într-un mod convingător ce ar trebui să existe în orice produs mediatic de pe piață, fie că este vorba de știre, de analiză sau de reclamă: adevărul.

Observăm că în ambele filme jurnaliștii aleg să fie de partea bună a forței. Ni se sugerează că acest angajament formal nu este suficient. Cei ce vor să scoată adevărul la lumină au de luptat din greu cu inamici imprevizibili și necinstiți, căci întunericul nu dă înapoi atât de lesne. În Spotlight, îi vedem luptându-se cu o molimă sistemică ce a paralizat, s-ar părea, o întreagă comunitate. În Truth dușmanul este tocmai subiectul inflamabil, considerat de utilitate publică, alăturat dorinței firești a jurnaliștilor de a-l face public cât mai repede, pentru a-și produce efectele în timp util. Deși ambele filme se străduiesc să ni-i prezinte pe jurnaliști ca pe niște eroi, pe alocuri chiar martiri ai dreptei informări, cred că doar Spotlight reușește, parțial, să ne ofere o imagine credibilă. În această privință, însă, consider că Truth este un eșec lamentabil și își merită semi-obscuritatea de care se bucură în acest moment. Totuși, merită vizionat, îl recomand chiar, iar în cele ce urmează o să vă și explic de ce.

Pentru mine, vizionarea acestui film este un exemplu cât se poate de relevant despre felul în care funcționează uneori relația spectatorului cu un anume film. Ideea de fond, pe care am mai amintit-o și în alte ocazii, este că această relație nu se rezumă la vizionarea filmului în sine, nici măcar la perioada alocată reflecției de după ieșirea din sala de cinema. Este o relație stabilită între spectator și o lume, una care nu se rezumă la spectacolul de pe ecran, ci încorporează într-un întreg adesea greu gestionabil de impresii, reacții, mituri, obiceiuri, imagini, clasamente, adeziuni, credințe, pete de nachos pe tricou, imdb, preferințe estetice, emoții, idei, regăsiri, zâmbetele sau vocile cuceritoare ale unor actori , ideologii, uimiri etc, etc, etc. Cu urcușuri și coborâșuri, cu definiri și redefiniri.

Truth mi-a plăcut, în primă instanță. Totul mi s-a părut foarte reușit la el: cinematografie, faptul că filmul e inspirate de evenimente reale, modul de expunere a poveștii, atmosfera, jocul actorilor principali (Cate Blanchet și Robert Redford), ideea cinematografică (cel puțin așa cum am înțeles-o după o primă vizionare). Am vrut să vă scriu și vouă despre el, totuși … Am tot amânat. Am lăsat un tab în browser pentru a-mi aduce aminte de restanță; între timp, ca niciodată până acum, m-am lăsat prins de campania electorală americană, urmărind cu interes, atât cât am putut, în special bătălia mediatică dintre cele două tabere.

Adevăr? Hm …

Abia cu vreo două zile în urmă, la aproape două luni de la vizionarea filmului, am înțeles ce mi se întâmplă, de ce îmi place filmul, dar nu sunt deloc motivat la a scrie despre el: din pricina titlului. E înșelător, neinspirat, manipulator. N-are nici o legătură cu povestea relatată în film. Nu pot accepta o astfel de legătură, altfel aș fi nevoit să privesc întreg filmul ca pe o manipulare ordinară, ideologizată și politizată grosolan (nu uitați, e vorba de America, unde și hamburgerii sunt înregimentați politic).

Vezi, când pui un astfel de titlul unei producții cinematografice, îți asumi un mare risc, pentru că din start trebuie să îți asumi condiția tratării temei într-o notă particulară. Așa este filmul: ne prezintă o poveste de iubire anume, între personaje cu nume și prenume – nu iubirea; ne zugrăvește o dramă concretă – nu tragedia existenței umanității; ne relatează un eveniment istoric particular – nu Istoria; ilustrează o biruință a unui competitor într-o competiție oarecare – nu Cununa Cununilor șamd.

Adesea titlurile filmelor promit mai mult decât pot arăta: gândiți-vă, de pildă, la Titanic, Gladiator, Deep Impact, 2012, Kingdom of Heaven, Pompeii. Este mare lucru atunci când modul de expunere a poveștii reușește să ne întoarcă de la particularitate la universal. De pildă, Titanic, în ciuda numelui său atotcuprinzător, nu ne detaliază toate istoriile celor 2224 de oameni care s-au îmbarcat în ziua de 10 aprilie 1912 în Southampton pe celebrul vas, pentru a călători spre America, ci se focalizează pe povestea de dragoste dintre Jack și Rose (de altfel, personaje fictive). Totuși acea poveste de dragoste este suficient de meșteșugit împletită cu drama vaporului, în condițiile în care aceasta din urmă  este transformată într-o metaforă a destinului întregii umanități. Pompeii este un eșec, printre altele, și pentru că particularizarea poveștii în jurul poveștii de iubire dintre Milo și Cassia nu își găsește relevanța în contextul dramei orașului Pompeii, distrus de o erupție vulcanică în anul 79 d.Hr. Ok, găselnița cu cele două trupuri carbonizate în îmbrățișare este de mare efect, dar e mult prea puțin. Jack și Rose se identifică cu parcursul semeț al Titanicului spre apus; Milo și Cassia, în schimb, par să trăiască într-o lume paralelă celei a orașului amenințat de Vezuviu.

Revenind la Truth, când un film despre povestea unui reportaj de senzație al unor jurnaliști de la CBS News este numit „Adevăr”, mă aștept ca această poveste să-mi ofere acea reîntoarcere din particularitatea evenimentului relatat la ceva cuprinzător, orice, ce ar putea avea legătură cu noțiunea de adevăr. Mă aștept ca măcar un anume aspect legat de dreapta informare și de mărturisire a adevărului să-și găsească adresare în ideea filmului. Nu am găsit așa ceva în povestea a jurnaliștilor care plătesc cu slujbele lor modul în care au gestionat un subiect de presă. Subiectul este interesant, iar povestea, repet, este bine spusă. Dar ea nu este adevăr sau despre adevăr. A forța acest titlu peste o astfel de poveste este în fapt – și aici e paradoxul – o mare minciună. Este despre niște oameni care au eșuat în misiunea lor de a relata adevărul, dar asta e altceva. Conceptul general n-a fost îmbogățit cu nimic, nu ni se propune o nouă înțelegere a lui; dimpotrivă, ni se vâră pe gât o idee, anume că poate contează mai mult pasiunea decât roadele acesteia. Adică … propovăduirea decât conținutul. Bleah!

Merită văzut Truth, așadar, tocmai ca o experiență personală în fața acestei încleștări ideatice  între o particularitate subiectivă și un concept general obiectiv. Eu zic că ea a fost prost gestionată de către realizatorii filmului, dar poate că voi vedeți diferit lucrurile. În caz că ați văzut filmul sau veți avea ocazia să-l vedeți odată, aștept să-mi spuneți impresiile voastre. Dar nu vă grăbiți să o faceți imediat după vizionare, căci graba, după cum se vede, nu e sfetnic bun … 😉

truth-film2

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s