Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de constrângeri, de premeditare și, în același timp, de imprevizibil. Omul nu poate programa o experiență a sacrului, dar o poate anticipa în anumite condiții. Este legitim pentru un creștin să meargă duminică dimineața la biserică cu așteptarea de a avea parte, într-o măsură sau alta, de o întâlnire cu Dumnezeu. Contextul evenimentului (locația, ora, ordinea desfășurării lucrurilor) îi este la îndemână. Cu toate acestea, creștinul nu poate anticipa pe deplin conținutul experienței de care va avea parte în închinare, aceasta fiind considerat a fi prin excelență lucrarea lui Dumnezeu.

Ne-ar fi de folos, pentru a gestiona cumva acest paradox, să privim hierofania ca pe un orizont al experienței. Ca-n viață, un orizont se regăsește în experiența umană sub forma a trei ipostaze: o delimitare a fenomenelor ce au loc în experiența noastră, o limită de netrecut și o expresie a poziționării noastre relative într-un anume spațiu. Iată, pe scurt, modul în care ele descriu această aventură tainică, totuși încă accesibilă omului modern, prin mijloace surprinzătoare, cum este cea a întâlnirii sacrului.

O delimitare a fenomenelor ce au loc în experiența noastră

Prima dintre aceste trăsături este prin excelență deterministă și restrictivă. Orice activitate umană își produce efectele scontate dacă este efectuată într-un orizont anume, propice desfășurării ei. Întâlnirea cu sacrul nu poate avea loc în orice condiții. Aceasta este una din lecțiile de bază pe care Moise împreună cu întregul popor al lui Israel le învață încă de când, la prima întâlnire pe munte, Dumnezeu îi spune: „ scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”.[1] Înaintea lui Dumnezeu omul se prezintă în termenii fixați de El, iar aceștia, vedem din Lege, nu sunt puțini. Dumnezeu este Cel ce hotărăște modul de împlinire a diferitelor ritualuri și ceremonii, organizarea spațiilor corespunzătoare, precum și momentele specifice în care ele să aibă loc. Fiecare detaliu este important și trebuie urmat întocmai. Improvizațiile sunt interzise.[2] Ne aflăm, așadar, pe un teritoriu predictibil, într-un context dat omului spre administrare.

Faptul că apropierea de divinitate se face în termeni bine precizați și nenegociabili poate fi regăsit cu ușurință în majoritatea religiilor lumii. El modelează un orizont de oportunitate extrem de rigid, chiar și pentru spațiul în care omul își duce existența profană. Desigur, au fost nu puțini aceia care, într-un fel sau altul, au atras atenția asupra faptului că Dumnezeu poate fi întâlnit și în locuri excentrice, în momente ce nu sunt integrate unei rânduieli religioase anume. Această pretenție este legitimă; cu toate acestea, rolul și rostul spațiilor și momentelor consacrate desfășurării actelor cultice în cultura umanității este de necontestat. De aceea, încă se consideră în ziua de azi că este mai de dorit pentru creștin să meargă la biserică duminică dimineața, decât să stea comod în fotoliu și să asculte o predică de pe Internet.

Acesta este modul în care mitul a supraviețuit peste veacuri până în zilele noastre, prin ritual, prin acel act repetitiv și predictibil în structura sa, împlinit cu credincioșie în locurile și momentele anume dedicate acestui scop. Atât timp cât ritualul respectă conținutul istoriei sacre pe care o referă mitul și nu alterează structura acestuia, putem vorbi de o reală oportunitate oferită omului de a experimenta sacrul. Dimpotrivă, atunci când ritualul este alterat prin introducerea sau modificarea unor elemente constitutive, acest lucru este perceput ca o desacralizare sau chiar ca o profanare a unui lucru sfânt.[3]

O limită de netrecut

Această a doua trăsătură a orizontului experienței sacrului evidențiază poate cel mai bine caracterul paradoxal al acestei experiențe. Nimeni nu poate atinge linia propriului orizont. Ea se îndepărtează de om pe măsură ce el caută să se apropie de ea, căpătând noi contururi. Orice ar face, va exista ceva dincolo de linia orizontului, un domeniu încă nevizitat, imprevizibil. Tocmai din această cauză caracterul repetitiv al actului ritualic nu implică neapărat repetitivitate și în conținutul experienței sacrului, chiar dacă prin aceasta omul participă la aceeași reactualizare a faptului originar. Nu ne plictisim să mergem la biserică duminică de duminică pentru că, deși în linii generale facem cam aceleași lucruri, ele pot să capete de fiecare dată noi semnificații.

Fascinant și înfricoșător deopotrivă, orizontul experienței sacrului, care nu e niciodată static, ci se află într-o permanentă modelare, își reactualizează față de om promisiunile viitoarelor întâlniri. De aceea ne întoarcem în aceleași locuri, în aceleași perioade calendaristice, spre a participa pentru a nu știu câta oară la săvârșirea aceluiași act sacru. Experiența sacrului este împlinire și promisiune deopotrivă. Fiecare destinație spre care ne poartă devine punct de plecare spre o alta, spre cucerirea altor orizonturi.

Această linie intangibilă și de netrecut este menită să-i limiteze experienței umane satisfacția de a accede la adevăruri ultime. Ea exclude  pretenția deținerii unei imagini atotcuprinzătoare asupra întregului sau a dobândirii unei înțelegeri finale, definitive, dincolo de care nu mai e nimic de spus sau de dezbătut. Cu un orizont, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi este dator. Plata acestei datorii se face în smerenie.

O expresie a poziționării noastre relative într-un anume spațiu

Cea de-a treia trăsătură a noțiunii de orizont scoate în evidență posibilitatea pe care omul o are de a-și alege punctul de referință. Nici un orizont nu seamănă cu altul, fiecare amplasament îi oferă omului o priveliște unică. Pentru că orizontul unei experiențe este strâns legat de locul și momentul în care aceasta are loc, omul are o alegere de făcut. De regulă, aceasta înseamnă renunțarea la o anume poziție și la orizontul pe care ea îl oferea în favoarea unei poziții noi, în care totul este modelat, în mod intenționat, pentru a-i permite omului să pășească într-un nou context. E un schimb care se produce de fiecare dată când omul iese din lumea preocupărilor de zi cu zi pentru a intra într-o alta, cea în care mitul prinde viață și devine parte semnificativă a existenței sale.

În mod obișnuit, numim acest act al poziționării participare. Aceasta nu se traduce prin simpla prezență o omului într-un anume loc în care se desfășoară un serviciu religios, ci presupune un angajament conștient și deliberat la scrutarea orizonturilor propriei sale vieți, la consolidarea reperelor prin lărgirea orizonturilor cunoașterii și înțelegerii.

*

Așadar, putem spune că orizontul experienței sacrului este cel ce separă cele două aspecte complementare ale manifestării unei hierofanii: invitația și participarea. Hierofania este o invitație adresată omului la a păși pe o anume cale, una care poate părea nespectaculoasă, repetitivă, monotonă. Participarea, ca răspuns al omului la invitația transcendenței, înseamnă tocmai angajarea în aventura explorării realității de dincolo de orizont, pășind prin toate cele necesare cu credincioșie.

Paradoxal, în același timp omul este constrâns de nevoia împlinirii cerințelor legate de contextul pe care întâlnirea cu sacrul le presupun, dar este și liber să provoace orizonturile condiției sale prin participarea sa la istoria sacră. În acest fel, hierofania este atât oportunitate, cât și limitare în experiența umană. Omul trebuie să lase ceva în urmă, pentru a putea păși înspre ceea ce i se oferă în întâlnirea cu sacrul. Va renunța la o lume, cu ale ei orizonturi reprezentabile prin mijloace exclusiv raționale, pentru a intra într-o alta, în care va păși pe teritorii necunoscute și își va asuma riscuri.

Această libertate îl va fascina și îngrozi, în același timp. Dar groaza, să reținem, este prețul ce nu poate fi evitat într-o astfel de experiență. Cine-L poate vedea pe Dumnezeu și să nu se simtă precum Isaia, îngrozit și uimit, în fața copleșitoarei priveliști a măreției și frumuseții Sale?

Cei ce refuză să plătească acest preț ajung de regulă să nege temeinicia unei astfel de experiențe a sacrului și își găsesc liniștea sufletească în forme.[4] Alții, pe deplin încrezători în realitatea cu care tehnologia modernă i-a binecuvântat, nici nu-și mai ridică privirile spre cele de dincolo. Întreg spectacolul vieții se desfășoară în exclusivitate sub privirile lor. Din acest motiv, pentru astfel de oameni, dincolo de orizont nu e nimic de văzut sau de explorat.

[1] Exod 3:5

[2] Nadab și Abihu, nimiciți din pricina focului străin pe care l-au adus înaintea lui Dumnezeu, au plătit scump această lecție (Levitic 10:1-2)

[3] Vezi aici, de pildă, reacția diaconului Andrei Kuraev cu ocazia difuzării în Rusia a filmului Ultima ispită a lui Hristos în Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005, de la pag. 90.

[4] Numite în mod impropriu, uneori, ritualuri. Atunci când formele sunt identificate cu ritualurile avem parte de demersuri prost țintite conceptual, atât din perspectivă teologică, cât și filozofică, precum cel al lui Iosif Țon în Căderea în ritual. De fapt, este „căderea în forme”, o cu totul altă poveste …

Anunțuri

Un gând despre “Libertate și oportunitate în experiența sacrului

  1. A republicat asta pe Persona și a comentat:
    Dyo se apropie din nou de problematica sacrului – o tema cu care s-a framintat mult in ultimii ani, mai ales prin prisma pasiunii lui pentru cinematografie. De data asta priveste sacrul din perspectiva libertatii.
    Un text care solicita cititorul, dar care ii si rasplatete rabdarea cugetarii.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s