corect și frumos, dar fără sens

Prolog

Nu e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că pentru noul om al postmodernității nu contează sensul, ci corectitudinea discursului. Dacă ai o poveste de spus, spune-o frumos, dar nu-i atașa implicații, învățături, înțelesuri. Fiecare pricepe-o ce va bine-pofti din cuvintele tale, dar asta nu (mai) e treaba ta.

Așa că, în cele ce urmează, vă spun și eu o poveste, cea a țipătului. E o poveste frumoasă și o să încerc să v-o spun cât pot de bine. Nu îndrăznesc să vă sugerez măcar să pricepeți ceva din ea. Poate veți dori voi înșivă să țipați la sfârșit. Nu am nimic împotrivă.

*

Actul I

Scena 1

Pășește pe scenă nebunul lui Nietzsche, în 1882: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Noi L-am ucis! Cum ne vom consola noi, ucigașii ucigașilor?” (Parabola nebunului). De aici încolo, deocamdată, doar două soluții se întrevăd: disperarea și nihilismul, respectiv, euforia datorată eliberării de meta-imperative. Cele două nu se exclud, decât în aparență.

De atunci încoace nu facem altceva decât să ștergem amprente de la locul faptei, ca și cum ne-ar fi teamă că cineva este încă pe urmele noastre și ne-ar putea aduce în fața judecătorului.

Care judecător? Ne-ar prinde mai bine un psihiatru priceput.

(Un an mai târziu: se naște Nikos Kazantzakis …)

Scena 2

E rândul lui Edvard Munch. Al său emblematic și enigmatic Skrik (Țipătul) se prelinge pe retinele noastre, fără să ne absolve de vinovăția alienării în vreun fel. Nu știi cine țipă, de fapt: liniile ce conturează un cadru a cărui greutate parcă ar putea fi evaluată în kilograme, acea siluetă având capul ferm așezat în palme, chiar tu în inima-ți copleșită de vestea pe care o anunță zgomotul acela surd, incomod, neînduplecat …

the_scream
Sursa: wikipedia.org

Skirk este o pictură ce trebuie auzită. Dezavantajați aici, surzii mai au o șansă: simțul tactil. În timp ce ochii urmăresc debitul de linii vânturate încoace și încolo, mintea pipăie înțelesuri și recunoaște contururi de simțire.

Scena 3

Anul 1895: are loc premiera celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler, Învierea.

Partea a treia este expresia muzicală a unei vieți lipsite de sens (cel puțin asta a fost intenția programatică inițială a autorului). Ascultând-o, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine. O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată. Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume. Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim muzica de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu? Apoi crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul disperării. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Paradoxul este că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. Simfoniile sale au durata unui film holywoodian obișnuit. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria. Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute. Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Actul II

Scena 1

În 1927 Kazantzakis preia strigarea nebunului în a sa Ascetică:

  1. Cred într-unul Dumnezeu, cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului, luptătorul care suferă, domn al puterilor, dar nu atotputernic, războinic până în cele mai îndepărtate hotare, stăpân al puterilor luminoase, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Cred în infinitele și trecătoarele măști pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor, deslușind dincolo de fluxul continuu, indestructibila sa unitate.
  3. Cred în lupta crâncenă, neîncetată, care ajută pământul să rodească, făcând sățâșnească izvorul dătător de viață al plantelor, al animalelor, al oamenilor.
  4. Cred în inima omului, acest tărâm pământesc unde, zi și noapte, Cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului se luptă cu moartea.
  5. O, Doamne, tu strigi: ”Ajutor! Ajutor!” iar eu îți aud Strigătul.
  6. Toți străbunii și urmașii mei, toate neamurile pământului dinlăuntrul meu, ascultă Strigătul Tău cu bucurie și cu teamă.
  7. Binecuvântați fie toți cei ce te aud şi aleargă în întâmpinarea Ta ca să te scape, binecuvântați cei care zic: “Numai Tu și Eu existăm”.
  8. Binecuvântați fie toți cei care se unesc cu tine, eliberându-te, cei care zic: “Tu și Eu suntem Unul”.
  9. De trei ori binecuvântați fie cei care poartă pe umerii lor, fără să se aplece sub povară, această măreață, sublimă și înfricoșătoare taină:

CHIAR ȘI ACEST UNUL NU EXISTĂ!

(Din Ascetica – Salvatores Dei )

Se coace încet, încă un război mondial.

Scena 2

Păsările stau, ca toate cele câte ni se întâmplă, când îngrămădite haotic, când ordonate cuminți pe sârmă. Impredictibile și, tocmai de aceea, periculoase. Lipsite de proiect, te pot ataca în orice clipă.

Dacă vrei să supraviețiuiești nu țipa. Mișcă-te încet, fără să le provoci. Strigă, dacă asta vrei, însă în măruntaiele tale; în afară fii liniștit, neostentativ, prevăzător. La primul sunet neconform vor veni toate peste tine și-ți vor sancționa fără milă lipsa de prevedere.

Filmul lui Hitchock din 1963 (The Birds) reflectă imperativul refulării țipătului într-o lume atât de surdă, încât e incapabilă să mai suporte orice zgomot ce s-ar putea pretinde cu sens. Melodiile de odinioară, pe care spectatorii le fluierau după concerte, „prinși”, cu sau fără voie, în mrejele lor, au pierit și ele. Acum pășim pe vârfurile degetelor, cu frică. Dintre toate visele care i-au animat pe oameni preț de milenii, unul ne-a mai rămas, rege peste toate proiectele și cărările vieții: supraviețuirea.

Scena 3

Leviathan (2014)

Primele imagini, dar mai ales cadrele din final. Suntem undeva pe marginea globului pământesc, într-un loc în care valurile, stâncile și epavele de tot felul se odihnesc împreună în armonie, parcă de când lumea. E liniște. Nimeni nu mai țipă.

Peste toată întinderea aceea rece domnește, regină de toți recunoscută, moartea.

(Aplauze. Acum e rândul vostru.)

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s