Probabil că unul dintre cele mai importante lucruri ce trebuie avute în vedere atunci când încercăm să înțelegem un film precum acesta, prin comparație cu majoritatea producțiilor care astăzi smulg ovații din partea criticilor, îl constituie faptul că nu ne aflăm într-un context postmodern, unul în care oamenii să acționeze conduși de instincte și de preferințe personale corecte, ci într-o lume în care încă mai întâlnim convingeri profunde și crezuri care au puterea de a modela destine. Conflictul principal este cel între două convingeri cu privire la ce înseamnă a fi bărbat adevărat; realitatea îngrozitoare a războiului – detaliată de Mel Gibson, așa după cum ne-a obișnuit deja, în cele mai oribile aspecte ale ei – intră în plan secundar, ca suport al unei idei cinematografice care transcende cu mult curiozitatea documentară despre una dintre cele mai grele bătălii purtate între americani și japonezi în al doilea război mondial.

Lecția filmului – căci avem personaje în film care învață ceva și, odată cu ele, învățăm și noi – invită la o reconsiderare a modului în care ne formăm opiniile despre oamenii din jurul nostru, în special despre cei ce lesne s-ar putea pierde în mediocritate, din diverse motive „incorecte”: sunt cam plăpânzi, inadecvați unor slujbe cu adevărat importante, sunt încăpățânați, se țin cu dinții de niște principii depășite de veacuri și evenimente și sunt pocăiți (sectanți, dacă așa doriți), oameni din aceia care dorm cu Biblia sub pernă și care nu pierd nici o clipită să nu buchisească încă un verset și să cugete la Legea Domnului. Desmod, eroul principal, are câte ceva din toate astea, dar mai are și niște calități ce se cer descoperite printr-o privire atentă. El vrea să meargă pe front, să își aducă contribuția la biruința asupra inamicului, dar fără a atinge o pușcă și, implicit, fără a lua viața vreunui dușman. Desigur, pentru camarazii și superiorii săi, acest lucru pare de neconceput. Mai bine s-ar cere la vatră și nu ar merge pe front să încurce lucrurile, căci războiul este pentru oameni care pot conta cu adevărat unul pe celălalt.

„Nu am știut cine ești” îi mărturisește la un moment dat Căpitanul Glover lui Desmond. Adevărul că asta se întâmplă adesea și între noi: nu știm cine este aproapele nostru, ce-i poate pielea, așa că îl judecăm prin prisma unor evaluări superficiale și a unor prejudecăți ale căror efecte clinice s-au cronicizat îngrijorător în imaginarul colectiv al contemporaneității.

Ambele părți implicate în conflict – Desmond, pe deoparte, și camarazii din batalionul B al Diviziei 77 de Infanterie americane, împreună cu conducerea acestuia, de cealaltă – au principii și convingeri puternice de apărat, iar asta în condiții de război, sub povara imensei responsabilități a fiecăruia față de țară și de cei dragi. Aceste convingeri nu sunt niște opțiuni efemere, menite a fi adaptate trendurilor veacului, ci adevărate temeiuri ale existenței. Așa cum Desmond nu poate face un compromis față de arma de foc, din pricina rostului ei de a ucide, camarazii săi nu pot concepe să nu își facă datoria de soldați până la capăt, în tot ce va însemna ideea de anihilare a inamicului. Fiecare se identifică cu principiile pe care le urmează în viață, iar a le încălca este de neconceput, e o negare de sine echivalentă cu o sinucidere.

S-ar părea că nu e loc de armistițiu într-un astfel de conflict. Totuși, Hacksaw Ridge ne propune o soluție, una care ne face de rușine pe noi, cei de astăzi, așa împietriți cum suntem în încăpățânarea de nu-i respecta pe cei care au alte convingeri în viață decât noi (căci iubirea e o utopie, așa că nici nu pun problema). Există o scenă în film care îi propune postmodernului corect în pretențiile sale imposibilul. E nespectaculoasă, cea care descrie momentele din dimineața unei lupte … într-o zi de Sabat.

Pentru Desmond, ca adventist, Sabatul este o zi specială. Totuși este o bătălie de purtat acolo, una care nu îngăduie zile puse deoparte pentru lucruri sfinte, iar camarazii nu vor să urce fără el. Așa că, în acea dimineață, întreaga baterie de luptă așteaptă într-o deplină liniște, gata echipată de asalt, așteptându-l pe Desmond să-și încheie rugăciunea. Apoi el li se va alătura în drumul spre câmpul de luptă. Asta e tot. Iată că este posibil ca fiecare să aibă dreptate în a acționa conform convingerilor sale, fără ca cineva să fie ofensat și rănit în conștiința-i. Iată că respectul este posibil, în ciuda diferențelor de crez.

Scena în sine este o usturătoare palmă aplicată pe obrazul cerbiciei corectitudinii postmoderne în relație cu conștiințele oamenilor care încă mai trăiesc călăuziți de principii ferme și nu-și pot negocia convingerile intime fără a se nega pe ei înșiși. În această privință, bătălia e încă toi și nimeni nu dă semne că că ar fi dispus să facă pasul reconcilierii, măcar cu o iotă. Astfel, statul luptă acum cu fotografii și cu patiserii care au obiecții de conștiință în privința furnizării de servicii nunților de homosexuali. Muzicieni și artiști de top boicotează în turneele lor statele americane în care încă nu s-a reglementat convenabil problema mersului la toaletă pentru transsexuali. Ce mai bătălie! Datele problemei nu s-au schimbat, însă câmpul de luptă nu mai este același cu cel din vremea războiului. Atunci era mai ușor.

Mel Gibson e un optimist. Ne propune un model aproape utopic, într-o lume care nu mai crede de multă vreme în astfel de soluții. Astăzi, soluția pare a fi corectitudinea rece, promovată pe toate canalele. Ea este legiferată și impusă ca normativă, dacă nu se poate altfel. Dar respectul legiferat este un simulacru, o iluzie. Ideea pe care ne-o propune Hacksaw Ridge este cea a cunoașterii reciproce prin participare și implicare deschisă în proiectul comun. Să ne privim unii pe alții, cu atenție. Dincolo de credințele pe care le respingem sau de principiile cu care nu suntem de acord, vom descoperi cu adevărat dacă acestea sunt doar niște povești / pretexte sau, dimpotrivă, realități, temeiuri ale existenței celor de lângă noi. Vom avea surprize – poate că nu întotdeauna plăcute. Dar efortul făcut va fi răsplătit, într-un fel sau altul. Între atâtea reglementări, certuri, bășcălii, dezinformări, invective și orice alte astfel de „argumente” care se mai folosesc în ziua de astăzi pentru impunerea unor ideologii, pare de necrezut că mai putem găsi în ziua de azi oameni ca Desmond și Smitty, care în ciuda diferențelor dintre felurile în care înțeleg lumea lui Dumnezeu, pot să se înțeleagă unul pe celălalt ca doi adevărați camarazi de încredere și chiar să râdă împreună în tranșee, în ceas de noapte, la câteva sute de metri distanță de amenințarea inamică.

Totuși, iată că filmului lui Mel Gibson îi este recunoscută valoarea, dovadă că a fost selectat de către Academie între cele mai bune filme americane ale anului trecut. Nu e puțin, dar în mod sigur nu este nici suficient, într-o Americă atât de divizată ideologic precum cea de astăzi.Căci chiar dacă filmul va fi premiat – și mă îndoiesc că va lua premiul cel mare – mult mai important este ca cei ce-l văd să prindă ideea.

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 4;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

Anunțuri

6 gânduri despre “De-ale Oscarului: Hacksaw Ridge (2016)

  1. Eu cred că asta e doar una dintre interpretări. Și poate nu degeaba Gibson a ales să scoată în evidență un creștin în loc de altceva. Nu știu dacă extrapolarea se poate face cu privire la orice. Poate nu ar fi rău să ținem cont de mersul istoriei în prezent, de tendințele care capătă tot mai mult teren, de majoritatea și minoritatea de acum, panta descendentă în care intră creștinismul, de prigonirile din prezent. Să ținem cont de ceea ce se întâmplă sub ochii noștri.

    1. Da, mersul istoriei nu iartă pe nimeni; tocmai de aceea, în acest context, cred că filmul are o idee importantă de pus în discuție. S-ar putea însă, să nu mai existe minți disponibile să îi dea atenție, dar asta este o altă poveste.

    1. evident; în final sunt arătate imagini și cu desmond, cel real – e o poveste ce trebuia spusă, iar cel mai potrivit moment nu a fost altul decât acesta; nu cred că ar fi avut același impact dacă fimul s-ar fi făcut în primii ani de după război sau chiar mai târziu; fiecare poveste își are vremea ei…

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s