Pentru orice poveste bună, mai ales dacă ea se bazează pe un fapt real, există un moment propice de depănare a ei și un public anume care să ia aminte la ideea acesteia. Cel puțin pentru două din candidatele din acest an la Oscaruri – Hacksaw Ridge și Land of Mine (Under sandet) – acest lucru este de deplin valabil. Aceste filme ne propun idei pe care acum trebuie să le rumegăm, cu toată seriozitatea, pentru a ne înțelege rosturile într-o lume parcă tot mai străină celor învățate de la cei ce ne-au crescut. Lion, pe de altă parte, deși este și el inspirat dintr-o impresionantă întâmplare a zilelor noastre, este o poveste ce nu cunoaște momente de optim ale receptivității sau ale oportunității rostirii. Tema de fond a relatării – condiția copilului care ajunge în situația de a nu avea părinți care să se îngrijească de el, adică orfan –  este una ce se cere a fi păstrată la loc de cinste între prioritățile oricărei comunități umane, indiferent de context spațio-temporal. Purtarea de grijă față de orfan este religie, și încă una dintre cele mai bune, împotriva căreia nici cel mai înverșunat ateu n-ar putea să argumenteze fără a se face de râs în omenia lui.

Vorbim, în primul rând, așa cum am sugerat deja, despre o poveste bună, ce merită din plin participarea noastră prin vizionare. Implicarea emoțională a privitorului nu este de neglijat; cel puțin la o primă vizionare ea așează în plan secundar aspecte ce țin de calitatea artistică a filmului. În această privință, nu voi spune prea multe, în afară de faptul că există și plusuri și minusuri. Între plusuri aș sublinia compoziția extrem de minuțioasă a scenelor, în permanență gândite pentru a se armoniza stării de spirit a eroului principal. De pildă, sunt de menționat acele câteva cadre cu micuțul Sarooo rătăcitor printr-o lume mult prea mare pentru el, tocmai de aceea îndepărtată, străină. Tranziția de la microuniversul copilăriei – echivalent cu acel idilic Shire din Lord of the Rings – la gigantica întindere de clădiri, oameni, mijloace și conexiuni este în mod superb construită de autori prin procedee cinematografice mânuite cu o apreciabilă măiestrie (deși, din câte am înțeles, avem de-a face cu un debut regizoral). Între minusuri aș menționa tenta ușor melodramatică din final, care amintește de atmosfera din unele filmele indiene clasice; aparent, autorii filmului nu au fost siguri pe forța poveștii de a produce, fără a face apel la alte potențatoare de emoție, un răspuns adecvat în spectator, ca mijloc de furnizare a ideii cinematografice.

Totuși, nu asta este senzația cu care am rămas în urma vizionării. Ideea filmului este suficient de frumoasă și de generoasă în implicațiile sale pentru a păstra acest film ca un reper important în istoria reflecțiilor pe care fabrica de vise poate să le propună lumii prin intermediul ecranului.

lion-movie-poster

Dar care este acea ideea de fond a filmului? Aș formula-o, cât mai direct, astfel: fundamentul bunăstării copilului – sau, ca să folosesc o terminologie consacrată în limbajul de specialitate, „interesul superior” al acestuia –este unul prin excelență relațional.[1] Copiii au o mare nevoie în jurul lor de oameni, mari și mici. În primul rând, au nevoie de părinți, de acei oameni care îi iubesc și care, necondiționat, își asumă responsabilitatea purtării de grijă și a inițierii în tainele lumii. Au nevoie să recunoască în apropierea lor acele chipuri care le-au dăruit primele zâmbete, cele care nu se uită niciodată, primele mângâieri, primele avertismente. Au nevoie să știe că lumea este mică, dar că va crește odată cu ei: viteza de creștere aste atenuată tocmai de profunzimea relațiilor cu persoanele importante ale copilăriei, menite a-i oferi copilului o fărâmă de veșnicie încă de foarte devreme …

Da, copiii cer tablete, gadgeturi, mașinuțe, păpuși, jocuri, biciclete, calculatoare, dulciuri, cadouri, camera lor proprie și multe altele din acestea, cărora adesea cu greu le facem față. Dar ne vor în primul rând pe noi, părinții sau frații lor, uneori, prietenii sau mentorii într-ale vieții. Vor rămâne atașați pentru totdeauna de cei le-au împărtășit emoțiile primelor aventuri. Copii respiră relații, lumea lor se întemeiază pe oameni, nu pe obiecte, oricât de strălucitoare și de prețioase ar fi acestea.

Transpusă în limbaj cinematografic această idee, care în conținutul ei nu are nimic senzațional, se transformă pe parcursul vizionării într-un veritabil imperativ moral. Nebunia lumii în care trăim contrastează cu suferința copilului pierdut în vâltoarea unor interese ce-i transcend micul său univers de nevoi și dorințe. Or acest lucru, deși nu o spune nimeni, se simte. Străini de destinul lui Saroo, oamenii înșiși par să capete statut de obiecte, asemeni unor piese de recuzită pe o imensă scenă a vieții. Între aceștia, iată, și o familie de australieni care au decis – de comun acord –  că nu vor să aducă proprii lor copii pe lume, ci că vor contribui ei înșiși la alinarea suferinței unora deja născuți pe acestă lume mult prea năpădită de mizerii și suferințe. În experiența lor ideea a devenit imperativ al existenței, principiu de viață și temei al asumării unui drum dificil, adesea nerăsplătit pe măsura investiției depuse cu atâtea sacrificii. Reformulez, am fost nedrept: tot acest efort își găsește propria-i răsplată, dar puțin mai târziu, atunci când toate cele neînțelese ale copilăriei se vor așeza în matca înțelepciunii și a înțelegerii, iar rănile copilăriei își vor găsi, după o rețetă unică de la un om la celălalt, oblojirea …

Acești doi oameni – atenția este îndreptată în film în special asupra mamei, interpretată impecabil de Nicole Kidman – fac o alegere care pentru mulți dintre noi ar părea de neconceput, imposibilă chiar. Este decizia de a fi parte din soluție, de a nu închide ochii la realitatea suferinței atâtor copii în această lume incapabilă să le facă viețile celor vulnerabili măcar suportabile, dacă nu fericite. Chiar fără să înțelegem rostul unei decizii atât de radicale, suntem nevoiți să admirăm această asumare de imperativ și, de ce nu, să recunoaștem că este loc pentru fiecare  la a pune umărul spre a „mântui” acest univers de indiferența cu care îi lasă pe cei mici să să piardă între atâtea pofte ale celor mari și înțelepți.

Fără a ne propune lucruri noi în materie de cinematografie, Lion poate constitui un reper important în memoria spectatorului de astăzi din pricina felului în care, prin povestea lui Saroo, ne îndreaptă privirile și gândurile spre cei pierduți, rămași fără voce, fără apărare și fără speranță în această lipsită de milă junglă globală.

Aprecieri (1-5): Artistic 3,5;  Moralitate 4,5;  Relevanţă 5; Apreciere generală 4

[1] În treacăt fie spus, acest lucru e valabil și pentru oamenii mari; ce diferă este modul în care adulții se raportează la acest fundament

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s