Dintre toate filmele selecționate pentru acest Oscar, poate chiar dintre toate producțiile anului 2016, La La Land ilustrează cel mai bine conceptul de idee cinematografică exprimată printr-o experiență, cea a vizionării. Autorii săi se joacă cu așteptările tale, ale spectatorului care a văzut prea multe filme, folosind o bogată și surprinzătoare paletă de mijloace. Provoacă în tine, pe rând sau de-a valma, neîncredere, fascinație, deschidere pentru „mai mult”, curiozitate, visare, „încredere în clișeu”, speculație iluzorie, consternare, revoltă, resemnare … Dar nu te lasă să renunți. Îl vei dea până la capăt, năuc, fără să știi ce te-a lovit.

Nu te lăsa furat de poveste! Nu te lăsa! Fii serios, măcar de data asta!

Dar poți? Căci totul, în acest film, este gândit pentru a te deruta. Ceea ce vezi nu e ceea ce trebuie. Auzi o muzică bună, dar și aceasta are rolul de a manipula acele fragmente de simțire cu care ne-am obișnuit vizionând alte filme romantice americane. Nu te încrede în ceea ce vei simți. Gândește povestea.

A  fost „pe bune”? te întrebi la final. Oare ai văzut un vodevil? O poveste de iubire, poate? Să fi fost totul o simplă fabulație? Un joc? O briză de efemeritate?

Aproape că te întrebi, așteptând să înceapă, ce ar mai avea interesant de spus un film muzical. Introducerea ne propune o coregrafie ușor naivă, totuși pe o muzică atractivă, care „te prinde”. Te Păcat de acele mașini care au ajuns să fie abuzate de niște dansatori, din aceia care amintesc prin mișcările lor de mulțimea de trupuri ce încerca, în frunte cu Simon Zelotul, să-L impresioneze pe Mântuitor în Jesus Christ Superstar (1973): Doamne, știi că te iubesc … Doar că acești oameni dau buluc, plini de vise, în orașul stelelor. Cei mai mulți se vor trezi repede în anonimat, dar visul e prea frumos pentru a nu te bucura de căldura iluziilor cu care îți împresoară imaginația.

Frapează jocul luminilor, paleta de culori nefiresc de intense și neobositul efort al camerei de filmat de a păstra cea mai bună încadrare a personajelor în decor. Povestea pare să se așeze pe făgașuri binecunoscute din atâtea filme văzute până acum. Întâlnești oameni care se luptă să-și împlinească visele, sau oameni care coboară cu picioarele pe pământ și renunță la a mai umbla după cai verzi pe pereți. Începi să ții cu ei, să te atașezi de destinele lor, să le vrei binele, să-i vezi cum prin dragostea ce și-o poartă le vor birui pe toate. Vezi că te-am prins? Îți spun: ai văzut prea multe filme.

Chiar și jocul actorilor –  îndeosebi cel al lui Gosling – pare stilizat, minimalist pe alocuri. Gesturile sunt descompuse în fragmente lesne de individualizat. Sugestia este, în ciuda intensității tensiunii dramatice, de premeditare a unui parcurs parcă dinainte stabilit în detaliu. Faptul că, uneori, ei și cântă este de asemenea contrariant, căci este limpede pentru oricine faptul că esența acestui musical nu este … muzica, ci experiența pe care povestea ne-o facilitează.

Te întrebi, la un moment dat, dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat în film sau dacă totul n-a fost altceva decât speculație. Poate că e un fel de „de exemplu” al realității, de concretizare a unui posibil scenariu; poate vom reuși să derulăm înapoi caseta și dăm drumul la un alt aranjament al faptelor. Căci ce este altceva lumea asta decât un imens bricolaj de fapte, idei și vise ce încă își așteaptă înflorirea? Nu mai există adevăr, nici dragoste, nici realitate: există doar fragmente de viață puse cap la cap pentru a le simula pe toate acestea. Nu mai există nici credință, poate doar un bob de șansă din când în când …

Nu înveți nimic din film. Experiența vizionării este, în fapt, o dezvățare, o dureroasă lepădare a unor lecții ce nu par să ne mai fie de folos în lumea de astăzi. Există lucruri mai importante decât dragostea, decât relațiile dintre oameni, decât credința. Care sunt acestea? Nimeni nu știe. Dar ele există, credeți-mă pe cuvânt. Altfel nu veți putea trăi cu adevărat în lume.

Nu știi ce să crezi nici despre efectele speciale folosite: sunt oarecum naive – mie îmi amintesc de un film al lui Kurosawa de prin 90` – dar nu-ți poți permite să nu le privești cu toată seriozitatea. Căci par să ascundă ceva. De fapt, nici nu ai timp să te gândești la rosturile și semnificațiile lor, pentru că mintea și inima vor altceva. Vor să vadă dacă totul se termină cu bine.

Și, da, filmul „se termină cu bine”, cu un schimb hierofanic de zâmbete, semn că, într-un anume fel, n-ai văzut nimic serios. Sau, dimpotrivă, poate că ceea ce ți s-a întâmplat a fost atât de serios, încât nu mai e nimic de spus.

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 3,5;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s