Mi-am dorit mult să văd acest film, mai ales că auzit multe despre el, păreri contradictorii, nedumeriri, provocări. Entuziasmul unora mi-a amplificat nerăbdarea, cârcoteala altora m-a pus în gardă să nu merg la pomul lăudat cu ditamai sacul. În general, îmi place Scorsese și stilul său oarecum brutal, necizelat, de a descrie situații conflictuale și de a ne propune idei folosindu-se de mijloacele pe care cinemaul le are la îndemână.  Nu am citit cartea, în ciuda recomandărilor în acest sens. N-am premeditat asta, pur și simplu n-a fost să fie. Așadar, înainte de toate, rog să se consemneze că cele ce urmează sunt reflecțiile unuia care judecă lucrurile exclusiv din perspectiva oferită de film asupra acestei istorioare cu (mult) tâlc.

Așadar, avem o tăcere, cea a lui Dumnezeu. Pe fondul acesteia se întâmplă cam toate în acest film. Și avem niște oameni convinși de unicitatea adevărului credinței lor – în Portugalia, în Europa și, bineînțeles, în Japonia. Același adevăr, valabil peste tot pe unde locuiesc oameni. Numai că mulți oameni încă nu cunosc acest adevăr, așa că iată-i pe acești curajoși mesageri ai Celui Preaînalt cutreierând cărări puțin bătătorite de urmași a lui Hristos cu Evanghelia. Cît de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia! îți vine a spune, împreună cu apostolul. Numai că picioarele acestea nu vor fi călăuzite doar pe cărările păcii: uneori, pentru a merge mai departe, ele vor fi îndemnate să calce peste însuși chipul Celui ce i-a trimis în lume pentru a duce această Evanghelie popoarelor.

Se pare că japonezii văd în învățătura creștină o amenințare la adresa propriei lor identități, o identitate modelată de coduri și principii incompatibile cu mesajul creștinismului. Japonia este o mlaștină, iar sămânța Cuvântului nu va încolți niciodată aici. Vedeți, Mântuitorul a vorbit despre terenuri bătătorite, despre spini, despre terenuri stâncoase și despre terenuri fertile, dar niciodată despre mlaștini. Ce se întâmplă dacă terenul pe care semănătorul își aruncă sămânța este unul rânduit deja pentru nerodire? Cine ar arunca o sămânță într-un astfel de teren?

Ei bine, se găsesc misionari gata să caute și culeagă roade într-un astfel de mediu. O fac însă pe cont propriu, pentru că Dumnezeu tace. Iar când Dumnezeu tace, bătălia trebuie purtată cu alte mijloace. Unul dintre acestea e tăcerea. Nu, de data asta nu mai e vorba de cea a lui Dumnezeu, ci de cea a propovăduitorului.

Mie Silence mi-a propus întâlnirea cu una dintre cele mai profunde expresii ale simbolismului inițierii din câte am văzut până acum în filme. Căci filmul, în esență, este un parcurs inițiatic al unui slujitor al lui Dumnezeu, unul prin excelență paradoxal. Se presupune că el, preotul, este cel ce îi învață pe alții, păstorindu-și turma înfometată după fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu și, în același timp, după fiecare fărâmitură de cer ce curge spre cei mulți, în virtutea harului preoțesc, prin mâinile sale. Dar iată că tocmai el, unsul Domnului, este cel ce învață acum o lecție, iar filmul nu este altceva decât povestea acestei lungi și dureroase ucenicii.

Părintele Rodrigues, eroul principal, pleacă de acasă animat de pasiunea pentru cauza iezuiților și a Europei catolice, cea a cărei mărturie este prejudiciată de vestea unei presupuse apostazii a Părintelui Ferreira, un erou al credinței acelor vremuri. În primul rând, el știe cine este cel de la care a primit credința, cel ce l-a format într-ale slujirii, un adevărat model de devotament pentru Evanghelie. E tocmai acest Părinte Ferreira. Priviți acea nestrămutată determinare de pe chipul lui Andrew Garfield! E convins de justețea cauzei creștine; pentru ea va străbate mări și țări, pentru ea își va pune viața în pericol, dacă e nevoie. O va face pentru că crede într-un adevăr absolut, capabil să producă aceleași roade oriunde este propovăduit. Crede în propovăduire și e gata să plătească prețul mărturisirii, oricât de dureros ar fi acesta. Va da socoteală oricui cu demnitate despre credința sa. E gata să sufere orice, ca un bun ostaș al lui Hristos. Nu-i lipsește un anume naiv idealism – e cam tânăr, totuși – dar se prezintă ca un misionar capabil și bine instruit pentru a face față oricărei provocări.

Acesta este punctul de plecare; de aici își va începe intrarea în tăcuta școală a lui Dumnezeu …

Nu vreau să v-o povestesc, poate că n-ați văzut încă filmul. În cele ce urmează voi încerca să vă descriu modul în care această lecție se răsfrânge asupra spectatorului, martor tăcut și uimit al acesteia.

Ați observat, poate, în descrierea anterioară abundența de sugestii absolutizante: oriunde, oricât, oricui, orice, oricărei. Părintele Rodrigues va învăța pe propria-i piele greutatea acestor cuvinte. Va învăța despre limitele acestora. Va învăța că uneori tăcerea este cea mai bună slujire a aproapelui.

Noi, însă, privim contrariați toată această poveste. Dar, la fel ca în La La Land, prin asta, noi înșine învățăm. La începutul filmului, probabil, și pe chipurile noastre se poate citi aceeași suficiență și încredere neclintită, ca a tânărului slujitor bisericesc, într-o lume predictibilă și într-un Dumnezeu care funcționează așa cum ne-a spune teologia cea dreaptă. Ne simțim confortabil în închinarea care înalță spiritul, în părtășia frățească a credincioșilor. Apoi, vedem că lucrurile nu se (mai) petrec așa cum anticipăm noi. Apar surprizele. Nu mai e același film, nu mai asistăm la încă o rezolvare a lumii, după cum atâtea s-au rezolvat până acum. Nu e un show, pentru ca toată lumea să vadă și să priceapă lecția, ci e o lecție ascunsă pentru ca tu să te apropii de Cel ce vorbește prin tăcere. Nu se va întâmpla pentru a mai avea un chip de sfânt bun de pus pe perete, nici pentru a mai încresta o pomenire în calendare.

Credeam că le știm pe toate, că le-am văzut pe toate. Există însă un secret bine păzit, inaccesibil celor programați să judece lumea credinței prin clișee dogmatice, prin paradigme ale dreptei mărturisiri, prin modele care inspiră – eroi ai credinței, sfinți, martiri –, prin biruința Evangheliei, evaluată în mâini ridicate, număr de convertiți și alți indicatori de acest fel.

Secretul – bine păzit, din moment ce doar spectatorii îl vor ști, alături de Însuși Dumnezeu – este sugerat de două scene din final: cea în care Părintele Ferreira scapă un porumbel pe gură, ca din greșeală, despre „Domnul, singurul care îți poate judeca inima” și secvența finală, un privilegiu cu adevărat regal pe care Scorsese ni-l face de a asista la marea taină a unei inimi care a învățat deja un adevăr pe care cei mai mulți dintre noi, poate, nu-l vom pricepe niciodată.

Dar ce învață Părintele Rodrigues, de fapt? Pot fi mai multe păreri sau nuanțe aici. Putem dezbate. Eu v-aș răspunde prin cuvintele mentorului său, Părintele Ferreira, rostite cu câteva clipe înainte de marea încercare a credinței: Cel mai important act de iubire ce s-a înfăptuit vreodată.

În ce constă acest act de iubire, vedeți filmul și vă veți lămuri. Îl recomand!

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 4;  Relevanţă 4,5; Apreciere generală 4,5

silence-movie-martin-scorsese

Anunțuri

10 gânduri despre “Jertfa tăcerii – Silence (2016)

    1. Mulțumesc! Am recitit-o acum și am descoperit o mulțime de erori de exprimare, semn că m-a luat cu adevărat valul gândindu-mă la acest film. TREBUIE văzut!

    1. Și Pavel avea, se pare, destule scăpări din astea (ce bun ar fost un Autocorect!). Dar poate că a făcut-o intenționat, pentru ca acum să se poată distra copios pe seama hermeneuticilor noastre savante … 😉

      1. Am auzit o interpretate şugubeaţă pe seama greşurilor din Apocalips. Și asta de la un exeget renumit pe plaiurile noastre. Poate a și publicat asta. N-am verificat. Cică greșelile sunt puse acolo să ne oprim în nedumerire. Fiindcă urmează ceva foarte important de zis. Ceva asemănător cu ce găsim toată ziua pe ecranele TV: urmează ceva şoc! Nu mutați canalul, exclusiv numa la noi. Am găsit-o pe Elodia!

  1. Am văzut filmul ,tema TĂCERII a rămas pentru mine un MARE subiect deschis…
    M-am gândit mult la sensibilitatea celor doi „apostați” în prezența suferinței…cu sensibilitatea feminină cu care mijlocesc și pentru misionarii noștri care pleacă în zone agresive.Uneori nu mi se par cei mai potriviți(multă pasiune dar și multă sensibilitate) …mi-aș dori să renunțe.
    Am înțeles mai mult despre contrareformă și iezuiți din cartea „Iezuit. Nu cîinele comuniștilor!”, de Mihai Godó. Dacă treceai testul antrenamentelor spirituale și noviciatului existau niște criterii foarte clare de a decide cine este potrivit pentru a fi profesor sau misionar(martir).
    Ar trebui să fim mai prudenți când Dumnezeu tace ?? Să ne întoarcem din drum? Ca și Pavel?
    Ne „oprește” Dumnezeu în felul Lui și așa ne învățăm lecțiile?
    Ce strategie de evanghelizare este potrivită pentru poporul japonez obișnuit cu suferința ,cu sacrificiul (hacksaw ridge)? Ce anume le împovărează conștiința ,mai ales luptătorilor?

    1. Mă gândesc, referitor la aceste întrebări, că ideile acestea cinematografice trebuie privite cu multe precauții, ca particularizări ale unor preocupări fără vârstă ale lumii creștine peste veacuri. Fiecare istorie își are limitele ei. Dacă am încerca să descoperim metode și mijloace în ce au făcut păr. Rodrigues, Oscar Schindler, Desmond Doss sau William Wilberforce cred că am intra pe un drum periculos, pentru că fiecăruia dintre noi i s-a dat o măsură diferită de har.
      De pildă, eu găsesc – vorbesc acum strict în dreptul meu – fascinant și folositor să caut a descifra, atât cât este posibil, pedagogia divină, ideea aceea care să nu-mi dea pace până nu voi face încă un pas întru asemănare cu cel ce ne Țintă. Aceasta mi se pare strategia cea mai bună, asemănarea cu Cel ce ne-a chemat, acel imitatio la care ne invită, discret, fiecare dintre aceste povestiri. Cum, unde, când, cu cine, ce … de aceste detalii se îngrijește Cel ce există și nu tace. 🙂

  2. A republicat asta pe Persona și a comentat:
    Superb, Dyo. Ca unul care a vazut filmul, consun cu sugestiile tale, pe care, desigur, nu le-as fi putut face niciodaata aatit de bine ca tine.
    Ma plec cu pretuire pentru slujirea ta in acest domeniu. Axios!

  3. A republicat asta pe Istorie Evanghelica și a comentat:
    Dyo despre un film excepțional, desprea ceea ce putem învăța prin intermediul acestuia, dar de ce nu, și despre ce putem învăța din istorie, din experiențele de viață trăite alături de Dumnezeu ale celor care au trăit înaintea noastră, trăiri care pot constitui lecții de viață și de credință pentru noi.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s