based on true thoughts

Nu trebuie să fii un atent observator al fenomenului cinematografic contemporan pentru a observa această tendință tot mai accentuată în zilele noastre de a se căuta inspirație pentru filme în viața reală, în special în acea istorie cu „i”, inaccesibilă publicului larg. Scormonind prin inventarul aproape inepuizabil al micilor fapte de arme și de alcov ale umanității, producătorii de filme găsesc adesea nestemate vrednice de atenția unui public mai larg în evenimente uimitoare, unele ajunse pe nedrept, în virtutea unor legi adesea imposibil de priceput, predestinate anonimatului. S-au inventat destule povești, deja încep tot mai mulți să se plictisească de aceleași basme: de ce nu s-ar folosi și istoriile reale pentru a face filme?

În principiu, nu e nici o problemă. Mai importantă decât sursa unei poveștii este, să nu uităm, maniera de depănare a ei. Totuși, de ce scrie acolo, de regulă după listarea numelor companiilor producătoare, a titlului filmului și, eventual, a câtorva dintre cei mai importanți protagoniști, „based on a true story”?

Imaginați-vă că pe partitura celei de-a șasea simfonii Beethoven ar fi lăsat o indicație pentru dirijor, spre a o comunica publicului înainte de fiecare interpretare: „Această compoziție se bazează pe sunete reale din natură.”. Sau că Van Gogh ar fi scris, explicativ, sub a sa Noapte înstelată la Rhone: „Peisaj realizat după o imagine reală.”. Sau că Rodin ar fi scris deasupra unui  bust: „Bazat pe model real”. Ca și cum ar fi posibil pe lumea asta să creezi un sunet, o nuanță sau o formă fără a avea la bază o realitate anume. Ca și cum inimaginabilul ar putea fi imaginat.

the-starry-night-over-the-rhone
Sursa: vangogh.net

Ceva nu pușcă, e un amestec nefiresc de limbaje artistice neamestecabile. Gândiți-vă numai la acele fraze aruncate pe ecran la sfârșitul acestor filme, când ni se spune ce s-a mai întâmplat cu personajele după. Nu mi-e foarte clar după ce, din moment ce lumea de pe ecran a încetat să mai existe, dar acum gândiți-vă la o altă chestiune: cum ar fi fost dacă întreaga poveste ni s-ar fi spus în acest fel, dacă am fi citit-o pur și simplu pe toată? Da, aceeași poveste, în toate detaliile ei. Aha, ziceți: n-ar mai fi fost vizionarea unui film, ci o lectură de pe un ecran. Exact. Vizionarea e una, lectura e alta.

Veți zice că și pe vremuri se folosea metoda asta, de pildă, în filmele fără sonor. Așa este, dar cel puțin pe atunci oamenii încercau să mascheze acest hodoronc-tronc de expresie, încadrând textul într-un chenar și introducând niște ornamente. Întrebați-l pe Tarkovsky, de ce n-a scris și el că al său Rublev este „ на основе реальной истории”. Știa maestrul ce știa despre film, anume că este un mijloc de expresie artistică a cărui materie primă nu este povestea, ci timpul.[1] Căci nici în literatură materia primă nu e povestea, ci, vorba poetului, cuvântul care exprimă adevărul; în muzică, e matematica armoniilor sonore; în artele plastice, e spațiul rupt lumii exterioare și redat omului lăuntric. Atunci, repet, ce rost are să scrie acolo ”based on a true story”, hm?

”Based on a true story” ne abate de la funcția principală a limbajului cinematografic, acela de a construi, prin mijloacele-i specifice, o idee. Unul dintre efecte este iluzia asta, grea ca o boală de rărunchi, că „filmul are un mesaj”. Nț, nț, nț: predicile, alocuțiunile și depeșele pot transmite mesaje. Filmul zugrăvește idei. The Schindler`s List, Titanic și Chariots of Fire asta fac. Credem că l-am cunoscut pe Oscar Schindler (în ciuda nu puținelor deformări ale poveștii, asumate de Spielberg), suntem fascinați de povestea sa, dar trecem cel mai adesea pe lângă ideea filmului, pe lângă acel har irezistibil care transcende orice capacitate omenească de a-l gestiona, de a-l domestici, de a-l așeza în structuri în categoriile noastre omenești, prin care am ucis până acum atâtea frumoase idealuri: iubire, speranță, sens, credință. Titanic ne zugrăvește o mântuire asumată de om ca pe o aventură a credinței, irațională, inexplicabilă, totuși profund ancorată în speranța ajungerii către o destinație de vis. Chariots of Fire ne zdruncină din temelii edificiul de clișee în care am îmbrăcat de-a lungul veacurilor de dogmatizare și ideologizare discursul despre responsabilitate și libertate individuală: liber este cel ce aleargă până la capăt, restul sunt spectatori, robi ai tribunelor.

Ș-apoi … ce dacă e ”based on a true story”? Devine povestea aceea de pe ecran mai adevărată? Tot o reconstrucție a lumii este, un bricolaj, o rearanjare a unor elemente împrumutate din exterior spre a fi interiorizate printr-un anume tip de apropiere, întocmai ca peisajul pictat de Van Gogh. Esențialul nu se află, nici în film, nici în pictură, în obiectul reprodus, ci în sensul construit în baza reprezentării lui, prin modul în care mijloacele folosite de către artist devine purtător de idei, de experiențe și de conținuturi propriu-zise. Tehnica filmării, punerea în scenă, cromatica, coloana sonoră, montajul, jocul actoricesc – toate alcătuiesc un discurs ce nu are în clin și mânecă de-a face cu „realitatea” unei povești, ci cu modul în care acea poveste este oferită trăirii, cunoașterii spectatorului.

Ceea ce rămâne în urma vizionării unui film, dacă rămâne ceva, este ideea. Restul (despre ce a fost vorba, dacă s-a terminat cu bine, dacă a fost „ca în realitate” sau sunt invenții, dacă sunt lucruri care ofensatoare la adresa cuiva, dacă a avut un mesaj „corect”, cum a jucat un anume actor, dacă ne-a plăcut, dacă se va mai face o continuare, ce notă a luat pe imdb etc) se va pierde în timp. Trăim (încă) într-o societate modelată de himerele create de către industria filmului, iar asta pentru că nu a fost atenți la ideile pe care ni le-au propus filmele, ci ne-am lăsat furați de povești. Iar ideile, pe nesimțite, au devenit vise, pentru ca mai târziu să se transforme în coșmaruri. Pentru că în filme, chiar și în cele „based on a true story”, orice este posibil. De aceea nu ne mai miră nimic, pentru că, din perspectivă narativă, nu există limite. Din perspectiva ideilor, însă, se pare că nu am progresat la fel de mult.

Dacă ”based on a true story” este menit a legitima un anume tip de atenție față de poveste, se pare că funcționează. Adesea punem botul la o astfel de momeală. Ne pierdem în poveste, iar la final suntem captivi ultimelor informații scrise despre despre protagoniști. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Ce s-a mai întâmplat cu ei? Este ca și cum după o audiție a Anotimpurilor lui Vivaldi ne-am întreba dacă recolta din anul 1722, cel în care au fost compuse concertele, a fost una satisfăcătoare. Sau dacă Rhone arată și acum tot așa cum era pe vremea când Van Gogh l-a pictat.

De fapt, ”based on a true story” e un abuz al poveștii asupra experienței vizionării. O amăgire, o scamatorie. Ne oferă  iluzia de a fi martori ai unei realități, iar aceasta ne anesteziază capacitatea de a simți filmul, de a rezona împreună cu ritmul impus de montaj sau de povestea camerei de filmat, de a asimila coloana sonoră ca parte integrantă a discursului, nu ca soundtrack separat … În lipsa acestora nu mai vorbim despre o trăire, ci de o informare indiscretă. Elementul emoțional se păstrează: încă mai suspinăm la scena în care Oscar Schindler plânge, copleșit de disperarea de a nu fi reușit să salveze mai mulți evrei de la exterminare. Dar nu e același tip de experiență. Căci participarea la o realitate de pe poziția martorului ascuns nu este altceva decât o formă de, scuzați-mi impertinența, voyeurism. Pe când vizionarea unui film este – trebuie să fie! – împărtășirea cu o viață ce se metamorfozează într-o idee.

”Based on a true story”? E totuna cu a spune „this is pure imagination”. Pentru că arta filmului nu se bazează pe astfel de pretenții.

[1] Mai precis, ne spune Gilles Deleuze, filmul lucrează cu blocuri de imagine-timp, asta după ce în zorii apariției sale, cinematograful părea obsedat mai degrabă de ideea de imagine-mișcare …

Un gând despre “Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.

  1. Asta știu de unde vine. 😀
    Adevărul e și faptul că nu se mai inventează ceva consistent. Decât așa, mai bine inspirat din realitate, s-ar putea totuși ca viața să bată „filmul”, adică ficțiunea. Și în muzică tot cam la fel stau lucrurile, doar că acolo nu ai surse „reale” la care să apelezi ca să creezi, decât creațiile anterioare, așa că vedem o mulțime de creații care vin ca reinterpretări ale altor piese din trecut, parodii, remixuri, mashup etc.

    Dar crezi că un film bazat pe fapte reale care e slab de te adoarme va fi lăudat doar pentru că are surse reale (și alea, cine știe în ce măsură)? Iar apoi, chiar dacă e bazat pe fapte reale, toate conțin suficiente elemente fictive ca să lege momentele reale între ele prin alte momente care lipsesc sau care nu ar da pe ecran la fel de bine ca cele reale.

    Are rost să scrie că e bazat pe fapte reale. Măcar pentru faptul că îți poți identifica propria ciudățenie cu ciudățenia personajelor (care poate fi reală) și astfel să te simți un „personaj” mai normal decât te simțeai înainte. Are rost pentru că s-ar putea să îți identifici pe ecran propria tragedie și să te gândești că cineva în trecut chiar a simțit foarte similar cu ceea ce ai simțit tu și, din nou, să te simți mai normal sau să știi că unii te-ar fi înțeles sau te-ar putea înțelege. Are rost pentru că vezi că alții au suferit mai mult ca tine și se prea poate să fie cazuri reale și astfel să te simți mai împăcat cu puținul tău și eventual să te rușinezi de nemulțumirile personale. Are rost pentru că cel puțin te poate determina (pe mine în mai multe rânduri) să cauți povestirea reală și să compari, să verifici, să afli mai multe despre ceea ce ai văzut în ficțiunea creată. Ăsta poate că e cel mai mare avantaj. E o invitație la cercetarea realității în care trăiești, în descoperirea lumii care a fost. Și dacă doar pentru motivul ăsta – și tot e un câștig enorm.

    Ăăă, nu cred că sunt de acord cu faptul că literatura lucrează cu cuvântul și că povestea cade pe locul doi. Unii scriu în imagini și cuvintele (sau sonoritatea cuvintelor) cad pe locul doi. Se concentrează asupra vizualului și tind să ignore, să treacă mai superficial peste cuvinte. Sunt multe elemente de care se poate folosi un scriitor. Cinematografia nu e doar imagine, poezia nu e doar cuvinte. Toate artele înglobează mai multe elemente și bine fac. Te „atacă” pe toate părțile ca să te atingă măcar într-un punct.

    Nu văd cum ar putea specificația de „bazat pe fapte reale” să îți distragă atenția de la rezultatul final al creației cinematografice. Dacă filmul are o idee valoroasă pe care o pune în scenă, te captează. Dacă nu, îl oprești după o oră sau chiar mai puțin. Doar dacă ești foarte perseverent sau nu ai altă distracție pe moment. 🙂

    Iar apoi… tocmai de-asta zice că e bazat pe fapte reale, inspirat din realitate: că nu e realitatea însăși, doar conține elemente reale. Dar empatia nu se poate produce instantaneu doar la vederea acestei specificații, ea se produce dacă actul artistic vorbește sufletului spectatorului. Dacă atinge sensibilitățile lui. Iar sensibilitatea e atinsă de un amalgam de factori. O piesă din acei factori poate fi și faptul că în realitate a existat un personaj ca acela de pe ecran. Alt factor poate fi ideea. Dar ideea, doar ideea, nu este nici ea suficientă pentru a crea capodopere. Trebuie să mai existe și un simț artistic, o sensibilitate sau două etc. Dacă ideea e excelentă, dar e jucată prost, ne mai interesează? Prea puțin, cred că ai fi de acord.

    Și în final: de ce te deranjează totuși atât de mult „bazat pe fapte reale”? 😀 :)))

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s