un răspuns, o urmă


Din când în când, în ocazii cu totul surprinzătoare, ne reamintim că suntem datori fiecare măcar cu o teodicee pretenției noastre de a le avea pe toate rezolvate în căpșoare și în simțiri. Căci avem nevoie să știm că ceea ce vedem e într-o deplină armonie cu ceea ce nădăjduim. Avem nevoie să sperăm că lacrimile vor deveni odată duioase amintiri, că întunericul nu va stăpâni, în adevăr, peste lume pentru o veșnicie.

Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că fiecare teodicee e personală, unică, precum amprentele. De ce nu, o teodicee chiar este o amprentă, una a sufletului omenesc chinuit între cele rele care se văd și cele bune ce sunt căutate prin ochii credinței. Și așa trebuie să și rămână: nu sunt menite copierii, nu sunt transferabile de la o persoană la alta. Da, putem citi un discurs precum cel al Apostolului Pavel din Romani 9-11, o expresie a profundei sale dureri pentru neamul său, îndepărtat de Hristos și harul Său. Putem plânge în fața uneia, putem să ne bucurăm – orice teodicee facilitează o coincidentia oppositorum a trăirii, fiind și tragică și plină de încredere deopotrivă. Dar, repet, cu o teodicee, cât de mică, cât de neînsemnată și cât de puțin elaborată, suntem fiecare dintre noi datori trecerii prin această vale a umbrei deznădejdii. Căci dacă lumea-i rea și plină de mizerii și suferințe, în ciuda faptului că a fost creată de un Dumnezeu bun și iubitor, atunci viața noastră nu e altceva decât răspunsul nostru în fața acestei abisale nepotriviri între vedere și auzire. Ne individualizează. Ca o amprentă.

Căci vedem lumea și auzim cerul. Rareori ne facem timp pentru a pleca urechea către cele de jos; mult mai rar privim, prin credință, la cele de sus. De aceea, spre deosebire, poate, de o amprentă, o teodicee se zămislește într-o umblare de o viață. Durează mult până reușim să realizăm acel acord fin între lumea pe care o știm aici și cea înspre care ne îndreptăm. E de muncit, e de trăit, e de iubit. Și, din păcate, nu de puține ori, acest acord este înlocuit cu un simulacru, cu un fel de peticeală duhovnicească încropită din toate iluziile acumulate de pe bănci prăfuite de biserici sau de prin feluritele ascunzișuri acestei lumi (între care, desigur, nu le uităm pe cele virtuale).

În acest din urmă (trist) caz, teodiceea, asemenea amprentei, va deveni probă la dosar, folosită împotriva noastră la judecată. Căci ni se va dovedi că am fost acolo, că am atins lumea, ba mai mult, că L-am atins pe Cel ce a creat-o, dar în loc să iubim am ales indiferența. Ni se va dovedi că noi suntem criminalii. Nietzsche, din câte știu, a ales deja să pledeze „vinovat”. Să îi urăm succes, deși …

Nu-i de glumă cu teodiceea, ce credeți? Ne-ar prinde bine să începem a ne trăi răspunsurile degrabă, căci nu e chip să fugim de la locul faptei …

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s