Despre ipocrizie


Dintre toate năravurile omenești strâns atașate condiției umane, peste culturi și veacuri, poate că cel mai perfid amplasat într-un fel de coincidentia oppositorium al rosturilor în dezvoltarea societății umane este acela al ambiției omului de a-și depăși condiția, de a fi mâine mai sus, mai puternic, mai abil, mai bun, mai educat sau, pur și simplu, mai mare decât este astăzi. Pe deoparte, aceasta e o ambiție legitimă, căci suntem meniți creșterii. Ne educăm, acumulăm, dobândim deprinderi și învățăm să ne asumăm și să purtăm pe umeri poveri. Creșterea este, în fapt, o lege a naturii; în același timp, ea este și o expresie a călătoriei creștinului în lume, pe drumul de la identificarea exclusivă cu lutul din care a venit, la asemănarea cu Mântuitorul, cel numit de apostol Căpetenie a desăvârșirii fiecăruia dintre noi.

În același timp, se știe, o astfel de ambiție s-a dovedit a fi adesea inflamabilă pentru omul care în procesul creșterii uită de unde a plecat și încotro se îndreaptă. Puterea îl corupe, prea multa știință de asemenea. De regulă, atunci când dezvoltării i se refuză un orizont – un reper absolut, imposibil de neatins și care să-l smerească pe om în drumul său spre perfecțiune – punctul maxim atins de om în procesul devenirii sale (unul subiectiv, desigur) devine el însuși un absolut. De pe meterezele acestuia, totul din jur se vedea într-ale nevredniciei. Ispita absolutizării și a simplificării unei realități privite de la o altitudine amețitoare este, practic, irezistibilă.

Cu un avertisment ne suntem datori, din vreme în vreme, unul altuia: nu am ajuns încă desăvârșiți. Probabil că nici nu vom ajunge la acel stadiu pe parcursul acestei treceri prin lume, dar, mă rog, asta e o altă problemă. Ajunge veacului iluzia sa. Iar iluzia acestuia în care tocmai ne aflăm este că tot ce ne e de trebuință ne este și la îndemână. Vrei să știi ceva? Dai un google. Vrei să ieși în lume? Internet. Vrei să fii la curent cu tot ce mișcă? Wifi. Vrei să te deplasezi rapid? Check-in. Vrei să fii popular? Like. Știți la ce mă refer.

Ipocrizia nu este altceva decât o boală a omului nedesăvârșit, a celui ce nu are în mână toate cărțile și poate fi luat prin surprindere de realitățile vieții. Unul din factorii de risc ai apariției acestei boli este tocmai iluzia amintită mai sus, că omul are totul sub control, că știe ce face și că face ce știe. Când colo, surpriză, descoperim adesea că ceea spune omul nu se mai brodește cu ceea ce face. Convingerile sale, dogmele pe care le strigă din toți rărunchii pe la colțuri de stradă, evaluările pe care le face, împreună cu sentințele aferente, ajung să fie contrazise de fapte, de reacții adesea necalculate, luate în pripă.

Ipocrizia este o incapacitate, cea de a vedea o imagine de ansamblu a mărturiei sale, una care să cuprindă și fapta și simțirea-i. Această incapacitate face o pereche tare nefericită cu încrederea omului modern în extensiile puterii și semnificației cu care și-a umplut viața. Am pus în seama mașinilor managementul limitelor noastre în aspecte vitale ale experienței umane: comunicare, memorare de date, expertiză, securitate, creativitate, sănătate, gestionarea timpului, intimitate, compasiune, spiritualitate. În acest fel, noi nu mai greșim, ci mașinile o fac, din motive adesea obscure (căderi de tensiune, furtuni solare, programe malware, revizii tehnice etc).

Dar noi suntem aceiași. Degetele noastre nu au ajuns mai agile decât ale felinelor din pădure din pricina butonării pe tastaturi sau a folosirii mouse-urilor. Nu suntem nici mai abili intelectual; faptul că pasăm privilegiul memorării în sarcina serverelor și dispozitivelor de stocare nu ne este de un extraordinar folos. Trăim ceva mai mult, asta e drept, dar aceasta e o măsură scalară (număr de ani), căci o facem irosind acel timp aparent câștigat prin prelungirea vieții pe nimicuri sau pe chestii ce țin de maintenance (configurări și implementări, update-uri, selecții riguroase efectuate în baza recenziilor, reparații). Ce rămâne este acel gând refulat undeva în hăurile conștiinței – individuale sau colective, chiar nu contează – al faptului că, în adevăr, stăm pe loc, că progresul are loc în afara noastră, iar noi îi suntem deopotrivă autori și spectatori pasivi. Însă, pentru că suntem niște ipocriți, acest gând șade bine pitulat undeva departe și demult, tare, tare de demult …

Într-un fel, drama ipocritului este asemănătoare cu cea a nenorocitului despre care vorbește apostolul Pavel în epistola sa adresată romanilor, în capitolul 7. El are o lege în mintea sa, pentru care ar fi gata să facă orice, dar nu trăiește după canoanele ei. Ipocritul a făcut un pas chiar mai departe: nu doar că a hotărât ce e drept, dar a luat un angajament public pentru apăra principiul în care crede. Chiar dacă a fost sincer în luarea unui astfel de angajament, viața ce i se va așterne înainte îl va copleși. Da, viața aceea care, vorba unui personaj dintr-un film de-al lui Tornatore, e imensă, transcendentă oricărei ambiții omenești de a o cuprinde în taina ei. Ea este capabilă să ne scoată vinovați chiar și în fața celor mai pure năzuințe care ne adună împreună, fie în congregații, fie în partide, fie în diverse mișcări ce își propun să schimbe ceva din lumea asta, cât de puțin. În Romani, vedem cum Legea cea sfântă și duhovnicească se întoarce împotriva omului, transformând cele mai bune proiecte și aspirații spre dumnezeire în instrumente ale morții. Într-un mod asemănător, însăși condiția noastră limitată – departe de a fi un blestem, ea fiind o premisă a căutării apropierii de un Creator cu adevărat atotputernic – se întoarce împotriva promisiunilor și principiilor care ne recomandă între oameni. Oh, ce nenorocire, cine ne va izbăvi pe noi de această boală?

Există însă și o diferență. Nefericitul autor al cuvintelor din epistola paulină era conștient de condiția sa, de imensa dramă a neputinței care îl copleșea. Ipocrizia, în schimb, nu este auto-detectabilă. Avem nevoie de un ajutor din afară pentru a ne arăta ceea ce suntem incapabili să observăm la noi înșine, că ne contrazicem, că umblăm cu dublă măsură și că propovăduim principii pe care nici noi nu suntem în stare să le împlinim. Din păcate, pentru că nu ne gândim și nu dorim să admitem faptul că am putea fi noi înșine bolnavi, nu-i dăm importanță. O ignorăm, așa cum ignorăm analizele care ne spun că avem colesterolul prea mare. Se poate trăi cu asta. Nu ne întrebăm niciodată apropiații ”Dragă, ce zici, nu ți se pare că sunt ipocrit(ă)?”. Ca să putem trăi, credem noi, mult și bine, evităm să știm despre existența acestei boli și respingem ca fantezistă și răutăcioasă sugestia că am suferi și noi o astfel de afecțiune.

Absența unei discipline cu caracter profilactic face ca cel mai adesea diagnosticul să fie pus în condiții improprii, în situații care nu ajută relația dintre pacient și „cadrul medical”. Bolnavul nu va fi dispus să se lase examinat în detaliu și va respinge temutul diagnostic. Măcar de-ar face-o pentru a cere o a doua opinie! Nici gând, va trăi în continuare spunându-și că e complet sănătos, întreg în toate. Ba, mai mult, dacă viața i-o va permite – și, fiți siguri că o va face de multe ori – el însuși va ajunge să pună diagnostice asupra altora, cu o profundă îngrijorare și cu dorința sinceră de a fi de folos.

Acestea fiind spuse, suspectez, chiar și în lipsa unor studii care să-mi ofere niște certitudini, că ipocrizia este o boală cu răspândire peste întreaga omenire. Suntem cu toții purtători ai agentului patogen. Totuși, unii, complăcându-se în această stare și folosindu-se de ea pentru a-și spoi cât mai atractiv viețile, ajung să dezvoltă oribile tumori sufletești. Nu-i vorbă, ele pot fi vindecate, dar necesită, de regulă, un tratament public, invaziv, asemănător celui pe care Mântuitorul, în harul Său, l-a aplicat Fariseilor. Numai că El, ne spun Scripturile, a fost fără pată, pe când noi bâjbâim cu bârnele în ochi și ne facem mai mult rău decât bine încercând să ne tratăm băbește, la colțuri de stradă. Ne lipsesc specialiștii.

De aceea, mai bine am lăsa-o baltă. Avem alte subiecte mai folositoare, despre boli cu o acoperire mai decentă și pe care, cine știe, am putea să le tratăm. Indiferența, poate. Neiubirea, cu certitudine.

P.S. Da, știu, eu însumi sunt un ipocrit, incluzându-mă și pe mine, din condei, în ceata bolnavilor. În realitate, eu nu manifest semne ale prezenței bolii. Pe de altă parte, suspectez pe oricare dintre voi, cei ce pretindeți că ați citit în întregime acest articol, că suferiți de aceeași afecțiune. Ne întâlnim în salon, patul meu este cel de la fereastră …

3 comentarii

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s