Mijlocul este mesajul (11) – Eul liric


Ce mai încoace și încolo: autorul a murit, iar eul liric este ucigașul său. Îi învățăm pe cei mici, pe băncile școlii, să uite de autor, de mesajul său, de frământările care l-au călăuzit spre a așterne pe hârtie acea înșiruire de figuri de stil, făcând apel la mărci lexico-gramaticale pentru a-și exprima atât de direct simțirile … El devine o voce, un fel de instanță inefabilă a speranței metafizice într-o izbăvire a procesului fenomenologic al interpretării din rigida încapsulare conceptuală datorată unei rezolvări dialectice defectuoase a tensiunii dintre subiect și obiect în actul exegetic. Adică, pe înțelesul vostru, însetaților de liric: eul liric este fantoma care bântuie casa părăsită de către cel ce a construit-o, prin care ne perindăm acum noi, de voie, dar mai mult de musai (că vin evaluările), încercând pe cât posibil să nu deranjăm praful care s-a depus peste tot, din tindă, până în cele mai ascunse cotloane.

Înțelegerea este în mintea celui ce interpretează, acesta este principiul călăuzitor al omului post-modern prin mozaicul de mesaje care îi năpădesc existența, în special pe cale vizuală. În aceste condiții, ne putem debarasa de autor și de ifosele sale. Trebuie să credem într-un fel de necesitate obiectivă a existenței operei de artă, independentă de cel ce-a zămislit-o. Acest lucru se brodește de minune meta-narațiunii acestei lumi, unica, cea care spune că nu există o metanaraține a zămislirii și a rosturilor lumii și ne dă voie să vorbim despre Zidire, dar ne izbăvește de problemele pe care le-ar putea implica existența unui Ziditor. Eul liric este găselnița literară pentru visul fizicienilor, acel the theory of everything devenit religie a omului rațional. El este o voce, nu o persoană. De aceea comunicarea e unidirecțională, întocmai ca cea a omului de știință cu materialul pe care îl studiază. Astfel, citind poeziile, prindem din zbor gândul veșniciei, dar nu găsim pe nimeni între rânduri. Dezvoltăm, astfel, în micii buchisitori de poezii un fel de încuiere a minții într-o autonomie găunoasă și neproductivă: mesajul operei lirice este ceea ce zice profa, ceea ce găsim în comentariile de pe net, un mesaj impersonal și abstract, nicidecum expresia căutărilor și (re)găsirilor unui om ca fiecare dintre noi.

Poezia, privită din perspectiva modului în care eul liric se exprimă în ea, este un fel de covor cu „Răpirea din Serai” afișat pe un perete zugrăvit cu chenar și pe care au fost aplicate floricele cu rola: ne sare tuturor în ochi, dar nu ne spune nimic, e doar un decor străin, rupt de realitatea trăirilor fiilor oamenilor. Totodată el este o hierofanie, un mijloc care mediază trecerea noastră în transcendență …

… adică, spre un banal perete de cărămidă, dacă e să ne referim la „Răpire”, respectiv, în analiza mărcilor lexico-gramaticale când vine vorba de hermeneutica ce transcende profunzimile noțiunii de eu liric. O trecere care doare la fel de tare în ambele cazuri.

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s