To picture emotions must be the central aim of the photoplay.
Hugo Mimsterberg

Dacă e adevărat ceea ce Baudrilard spunea despre fotografie, că ucide lumea prin separarea subiectului prins în obiectivul camerei foto de contextul său – de timp, de spațiu, de semnificațiile momentului și locului – atunci se poate spune că generația noastră este cea mai militarizată din istorie. Practic, nu se mai poate vorbi despre civilie, din moment ce cu toții posedăm măcar un „pistol” în buzunarul interior al hainei (de la aparate foto la telefoane și tot felul de gadgeturi) și ne-am înrolat fără nici o prealabilă cumpănire în acest război cu realul. Nimic nu ne scapă din cătarea puștii, în regim foc cu foc sau în rafală: apusuri de soare, primii fulgi de nea, meniurile zilei, degetele de la picioare, animalele de casă, lacrimile altora, micile noastre narcisisme …

Dar războiul … Nu, nu ne place războiul, suntem pacifiști. Reformulez, dragii mei însetați de poezii exprimate în rezoluții înalte. Poate că nu sunt arme, ci mistrii. Cu ele construim lumea. Așezăm cărămidă peste cărămidă, înălțăm ziduri, consfințim spații, mozaicăm realitatea. O lume prin care ne putem plimba în voie prin apăsarea unei singure taste (PgDn/PgUp sau o tastă direcțională) sau a butonului stânga de la mouse (ah, rotița, se poate și cu rotița …). O lume care nu exista înainte, pusă pe picioare de dibăcia noastră în a alege un cadru și a apăsa cu hotărâre pe un buton. Un zid fără început, fără sfârșit, fără direcție, fără scop. Însă ce frumoase sunt cărămizile!

Nici așa nu-i bine. Nu e ca în Genesa: nu-i zicem ce să fie realității ce se va zămisli, ci luăm din ce nu-i al nostru (lumea înconjurătoare) și depozităm într-un alt spațiu (card de memorie, hard disk etc). Va să zică, nu construim o lume, ci o transferăm în virtualul simțirilor și iluziilor noastre, bucățică cu bucățică. Nu suntem constructori, ci cărăuși, iar aparatele acestea sunt niște bărcuțe pe care plutim amuzați printre malurile pătimirii, între realitate și percepția pe care ne-am creat-o asupra ei …

De ce nu, mai bine să zicem că suntem alchimiști. Preluăm momente și locuri concrete ale aceste lumi și le prefacem într-un material ce poartă asupra sa amprenta veșniciei, mai precis a unui simulacru al acesteia. Asemeni aurului, pozele nu ruginesc, strălucirea lor pe ecrane este garantată pentru o eternitate. E adevărat, nici nu au mare trecere pe piață, pentru că suntem ca în vremea lui Solomon, într-un apogeu al inflației strălucirii pixelilor din toate părțile, cum nu se poate spune, căci ochiul nu se mai satură privind, iar urechea nu se mai satură pipăind …

Asta e: zugrăvim viața. Îi gletuim crăpăturile, îi corectăm abaterile de la strălucire și scoatem din ea tot ce e mai bun, profilul perfect, zâmbetul cel mai reușit, unghiul favorabil, cea mai semnificativă reprezentare. Or, dimpotrivă, aruncăm cu vopseaua în așa fel încât tot ce e mai urât pe perete, adică în viață, să ne zgârie e retina inimii și să ne smulgă măcar o lacrimă. Căci asta face un zugrav, ne-o spune și Savana: crează simțire. Are câte ceva pentru fiecare. Trebuie numa` să zici „brânză” la momentul potrivit, de rest ne ocupăm noi.

Emoție, cică, nu realism.

Cum nu vii tu, Bazin sfinte, ca punând mâna pe ei …

Anunțuri

Un gând despre “Ce suntem? (3) – mărturia camerei foto

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s