Româniile mele


În câte Românii poate trăi un român? Nu sunt doar două, cum odinioară pretindea un candidat la președinție, ci mult mai multe. Există oferte pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Cine ar putea să le țină socoteala?

Suntem o gloată de troglodiți sau un neam de sfinți pe nedrept rămași necanonizați de Maica Biserică Ortodoxă Română? Suntem niște brute vrednice de Știrile de la ora 5 sau profunzi, frumoși și spirituali (evident, cu subînțeleasa implicație că civilizația europeană nu ne merită)? Este spațiul nostru vital un leagăn, încă subevaluat de către ciudoși, al unei mărețe civilizații sau doar o zonă de tranzit, nefericit așezată la granița dintre imperii? Există motive întemeiate pentru ca cei din jur – prieteni sau inamici – să ne ia, cum zice și reclama, așa cum suntem, pentru că avem un rost cu adevărat pe lumea asta, sau ne merităm oprobiul pentru exportul de nesimțire și de mâini întinse care a ajuns, se pare, până în cele mai excentrice colțuri ale Europei?

Depinde de Româniile prin care te preumbli. Găsim răspunsuri gata ambalate și bune de tranșat cu simț de răspundere, atât pentru tăișul sabiei protestantului aprig în biblica-i judecată la a-i condamna pe cei ce nu-i sunt dragi la praxis, cât și pentru duhul ortodoxului care respiră în fiecare zi doar românism drept-credincios de origine controlată.

Eu trec destul de des, aproape zilnic, prin cel puțin vreo douăzeci de Românii. Nici nu m-am așezat bine la volan dimineața că sunt nevoit să dau piept cu România celor de neam prost (îmi pare rău, dar n-am găsit altă rimă), a șoferilor care ne joacă viețile din mașinile lor bengoase, convinși că toate s-au asfaltat numai pentru ei, iar noi suntem acolo doar ca să perturbăm viețile.

Mă întâmpină apoi România celor care își încep ziua când cu bere, când cu țuică (vinul e demonetizat pe la noi). Apoi, după ce intru în pâine, am conversații aproape zilnice cu cei din România celor care dau țepe, care îți promit marea cu sarea până își văd porcu-n căruță, care te mint cu nerușinare atunci când le-o cere spuza de pe turtă.

România celor care nu știu unde să arunce un ambalaj de hârtie sau, mai grav, a ingenioșilor care aruncă diverse deșeuri, deliberat, planificat și fără pic de rușine, prin albii de râuri, pe la colțuri de străzi sau prin parcările unor drumuri mai puțin tranzitate … cum aș putea uita de ea?

Să vă povestesc o țâră despre fascinanta Românie a hoților? Pas, de data asta.

Printre ele, însă, apar și alte Românii, cum ar fi cele ale oamenilor care sfințesc locul, care își văd de treaba lor făcută nemțește (de ce oare nu există un etalon de excelență românesc, v-ați întrebat?). Mai văd România gospodarilor, a celor care chiar muncesc cu sârg fiecare petec de pământ. Din păcate, ea e mai puțin vizibilă, căci ne agasează la tot pasul, clipă de clipă, celelalte, despre care n-aș vrea să mai pomenesc.

Nu vreau să mai pomenesc despre România băieților deștepți. Nici despre cea a șpăgilor grase. Vă voi vorbi, cu mândrie, numai să fie cineva interesat, despre România celor care încă se mai apleacă asupra celor năpăstuiți cu un codru de pâine, cu un pahar de apă și o cu haină de vreme mai grea.

Deschizi televizorul. Orice pretenție de predictibilitate trebuie lepădată în fața ofertei de pe ecran: poate dai de România lui Becali, poate de cea a lui Dragnea și a lui Tăriceanu, poate de cea a lui Enescu sau de cea a Simonei Halep. Eu zic că ai mai multe șanse să dai nas în nas cu una dintre primele două dintre cele amintite mai sus.

Mergi la iarbă verde: domină România manelelor și a proastei creșteri. Arunci o privire înspre păduri: românul și-a ucis fratele, dovadă tot mai multele cioturi triste care ne zgârie privirile.

Nu poți intra într-o piață fără să te lovești de România cerșetorilor, unii dintre aceștia de profesie. Sau a speculanților, după caz.

Unii știm cu ce se mănâncă România îmbrâncelilor de la sfintele praznice, alții știm să ne scoatem ochii în chip sublim când vine vorba de chemare la strajă.

Uneori – prea rar, din păcate – suntem lăsați fără cuvinte în România credincioșilor smeriți și tăcuți, a celor care urcă pe scara desăvârșirii departe de luminile reflectoarelor sau de balamucul balcanic. Nu uit aici de tărișoara preoților cucuiați prin parohii uitate de lume, dar care își fac slujba cu o sfântă credincioșie, sau a celor care și-au asumat misiunea de a merge cu vești bune până la marginile României sau chiar ale lumii.

În ce privește România bloggărilor, a feisbuchiștilor, a celor care scriu pe internet … sunt destule și aici, și verzi și urcate. Prea multă răutate. Prea multă minciună. Prea mult dispreț. Ură …

Ș-atunci cine-i cu dreptatea? Cine este cel care trăiește în România aia dulce și bună, mândru cu adevărat de frumusețea ei, iubind-o? Nu-i nici modernistul, nici tradiționalistul, nici intransigentul, nici idealistul … tu ești!

De ce? Pentru că, iată, trăiești în toate aceste Românii – sublime sau proaste – și încă nu ți-ai luat lumea în cap.  Dimpotrivă, aici ți-ai făcut cuibul. Până când va veni dulcele somn …

Asta pentru că, vă place sau nu, cred că avem suficiente Românii ca să putem trăi în ele fără mânie, fără prostie, fără răutate și fără … ok, prejudecățile le putem păstra: poate ne vor fi de folos curând.

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s