Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei de filmat). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiuni cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat aici iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu ne lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merg pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Aceștia văd totul. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul
Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s