Ce-i al lui e pus deoparte, asta e. Are Bach ceva anume în părțile lente; au încercat mulți să-i prindă secretul, dar n-au fost în stare. E un fel de echilibru meșteșugit cu mare precizie între liniștea pe care o degajă o muzică așezată cuminte în forme și discursul dramatic profund, uneori tumultuos, ce ar putea fi ușor asociat melodramei. O dramă cumplită, cumpănită într-o formă perfectă, stăvilită de convenții. Demnitatea tristeții, cea întemeiată pe speranța regăsirii.

Pentru mine, acest adagio e un alt mod de a gândi Trinitate. Trei viori, într-o divină armonie. Restul e apropiere, comuniune, har.

 

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s