Până la urmă, a fost unul dintre cele mai convenționale Oscaruri ale ultimilor ani, fără surprize, fără mari excese într-ale politicelor. Unii s-au temut că Academia va face din nou o nefăcută, prin scoaterea la înaintare a lui Call by Your Name, echivalentul nedreptului câștigător de anul trecut (Moonlight), dar n-a fost cazul. S-a mers pe cinema, în sensul clasic al termenului, nu pe imperative ideologice. Fără a fi un film excepțional, The Shape of Water își merită aprecierea, având în vedere că n-a avut o concurență serioasă. Dunkirk putea fi apreciat mai bine, dar a apărut mult prea devreme; The Darkest Hour merită să fie vizionat, însă este cel mai convențional dintre toate (dar n-am văzut încă The Post). Filmul lui Guillermo del Toro e cinematografie în sensul clasic al termenului și are de toate: culoare, discurs de montaj, o coloană sonoră seducătoare, efecte cinematografice clasice, alternanțe între imagine-realitate și imagine-vis, chiar și secvențe de film musical. Nu este el neapărat original, sub anumite aspecte, dar va trebui să ne obișnuim cu apariția tot mai rară a acelor filme „cum nu sau mai văzut până acum”. Regăsesc în el câte ceva din Amelie, din filmele lui Gilliam (în special din Twelve Monkies), dar și din clasicul E.T. al lui Spielberg. Până și rușii sunt clasici, previzibili, precum cei de Octombrie Roșu …

Mă bucur, totuși, că cele trei panouri (mă rog, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri) nu au luat premiul cel mare. Deși e realizat într-o manieră ireproșabilă din punct de vedere artistic, filmul mi se pare insipid; e prea multă isterie acolo. Tema este interesantă, filmul nu e de duzină, dar poate că nu strică să alegem partea bună și constructivă a lucrurilor, or panourile astea nu zidesc, ci funcționează mai degrabă ca niște ziduri din acelea, ca ale lui Trump: nu ajută la nimic, doar strigă prin pustie.

Firește, nu aveam cum să le văd pe toate. Ceva îmi spune însă că n-are rost să-mi fac de lucru cu Call by Your Name, nici cu Lady Bird (cu acesta din urmă am încercat, dar m-am declarat învins după primele șase minute). Apoi, The Post e … Spielberg, iar asta cântărește jumătate din vizionare, căci maestrul e previzibil (nu o spun în nume de rău, dar asta e situația). Restul, dacă va fi vreme, pentru că viața bate filmul, mai sunt și alte lucruri frumoase de făcut pe lume.

Deocamdată, Academia se ține tare. În timp ce urșii europeni bat din palme în fața unor mizerii precum Nu mă atinge-mă, în State încă se mai premiază cinema. Nu pot decât să sper că acest lucru va continua, atât de dragul lor, cât și de al nostru, pentru nu prea văd de ce s-ar înghesui românii în cinematografele din mall-uri pentru a vedea filmul Adinei Pintilie (risc de asfixiere cu popcorn sau cu răcoritoare, grijă mare).

Pe de altă parte, să recunoaștem, 2017 n-a fost un an tare bun pentru cinema. Dimpotrivă. Lumii filmului nu i-a priit scandalurile. Poate că tocmai de aceea, recunoașterea de care se bucură Gary Oldman este importantă, altfel toată afacerea asta risca să devină, dacă nu cumva și este deja, o nefericită vânătoare de vrăjitori.

Vă mai zic doar că mă bucur pentru Gary Oldman, îl apreciez încă de pe vremea când îl întruchipa pe Beethoven (Immortal Beloved). Nici el n-a prea avut concurență, se pare, în acest an. Planau și asupra lui unele tinichele de tip #metoo și #timesup, dar dacă ele n-au contat în cazul lui Ben Affleck, se pare că drept era ca nici acum să nu fie luate în seamă. Poate că s-a înțeles că tot ce ține de abuz în industria asta, la fel ca în celelalte medii și contexte, este în primul rând de competența justiției, nu a specialiștilor în filme. Justiția nu se face prin decernare de premii, nici prin refuzarea lor. Ideologiile n-ar trebui să interfereze cu efortul de promovare și recunoaștere a valorii unui film. Acesta lucru a fost ratat anul trecut, când un Moonlight de două parale a fost înălțat în ochii publicului cu mult deasupra valorii sale, doar pentru că a prins un moment ideologic prielnic …

Scuze, revin: actorul care l-a întruchipat în The Darkest Hour și-a meritat statueta. Asupra omului Gary Oldman, nu cred că e de competența noastră să ne pronunțăm. Be cautious and hope for the best.

Reclame

7 gânduri despre “De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

  1. Tu, văzui trailerul de la The Shape of Water acu ceva vreme, când s-a afișat lista nominalizărilor, și am fost tare dezumflată. Nu mi-a făcut deloc chef să-l văd. Ba dimpotrivă, îmi accentuează senzația că oamenii (producătorii, scenariștii etc) nu mai știu ce să inventeze ca să distreze publicul sau să puște un premiu pentru ceva din zona efectelor speciale sau ceva neexperimentat încă. Asta a fost senzația mea din atâtica. Acum… dacă mă înșel, cu atât mai bine, poate ne spui pentru ce (altceva) merită văzut. 🙂 Sau apreciat.

    1. Să știi că nu se scaldă în efecte; nu că n-ar exista, dar multe dintre ele nu sunt digitale, țin de modul de folosire a camerei de filmat, de lentile, de palete coloristice etc. Evident, „fiara” e plăsmuită, fără a fi neapărat originală (speram ceva mai neobișnuit, dar n-a fost cazul). Nu te grăbi, nu e un film de rupt gura târgului, dar dacă ai ocazia să îl vezi, merită timpul acordat. Nu se compară cu Arrival, nici cu Manchester, nici cu Leviathan, ca să menționez câteva din favoritele mele din anii trecuți.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s