Pe nesimțite, trecem puntea dintr-o lume în cealaltă. Încet, dar sigur. Părăsim o lume în care binele și răul sunt în plin război, iar oamenii aleg de partea cui se vor poziționa pe câmpul de bătălie, spre a intra într-una nu mai puțin dinamică, la fel de neliniștită, în care oamenii sunt în plin război, iar binele și răul sunt arme. Ați observat, de pildă, că de la un episod la altul, în franciza Star Wars, contează din ce în ce mai puțin partea bună și partea negativă a Forței. Miza conflictului este tot mai personală, politică în același timp, una ca a lui Dragnea, de pildă: cine va conduce galaxia. Să vedem al cui proiect se va ridica deasupra tuturor celorlalte, care ambiție va izbândi. Ne vom îngrijora despre căile acelea ale Forței mai târziu după ce toți dușmanii vor fi făcuți una cu pământul.

Veți fi observat, de asemenea, că nici în The Shape of Water personajele nu își ridică ochii pentru a privi spre un zenit moral ori, dimpotrivă, pentru a evita, de departe, apropierea de o împărăție a răului. Binele și răul sunt prezente în film, dar ca etichete atașate unor personaje. Acestea sunt, fără excepție, liniare, monocromatice, nesupuse dezvoltării. Nu se învață nimic în acest film, fiecare și-a făcut temele din timp, cu conștiinciozitate.

În schimb, Churchill pare să învețe ceva în The Darkest Hour. Călătoria cu metroul, printre oameni obișnuiți, are în ea – la o scară redusă – ceva din mireasma călătoriilor inițiatice ale poveștilor medievale. Deși scena este neverosimilă și ușor propagandistică, ea are meritul de a sugera o paradigmă încă clasică, cea a eroului care, în ciuda vârstei, încă este dispus să iasă în lume și să se lase învățat de ea. Iar binele suprem este Regatul. Filmul merge pe aceeași linie mitologică consacrată de cele două producții istorice despre Queen Elizabeth (în 1998 și 2007), având-o pe Kate Blanchet în rolul principal: eroul își depășește condiția și devine manifestarea mitului, hierofanie, ideal.

Încet, așa cum am spus, astfel de filme vor fi însă tot mai puțin vizibile în cinematografe.

Cele trei panouri nu are în clin și mânecă cu binele și răul, ci cu suferința, care nu e nici bună, nici rea, ci doar evitabilă. Scapă cine poate. Moonlight, La La Land, Brooklyn, The Revenant? Cam tot un astfel de aluat frământă: frustrări, vise, ajustări, supraviețuire. Observați, vă rog, că în toate aceste filme personajele nu au parte de orizonturi, ci percep vizual un cerc extrem de îngust al existenței. În The Revenant, superbele panorame ne sunt arătate nouă, spectatorilor, în timp ce personajele abia pot să distingă lumea aflată la câțiva metri în preajma lor.  Lion, în schimb, ne surprinde cu mărturisirea unei mame adoptive care ia decizia de a avea copiii ei naturali, în schimbul alternativei de a se îngriji de orfani, motivată de o idee. Femeia asta vede, fără glumă, întreaga umanitate și așa ia o decizie atât de radicală și, poate, de neînțeles pentru spectatori. Hacksaw Ridge este un film posibil doar datorită timpului și locului pe care ni le propune prin poveste, într-o lume în care oamenii încă cred că pot fi de partea a ceva de dincolo de orizonturi.

Ș-am încălecat pe-o șa: Heil Caesar!. Filmul este, prin excelență, despre orizonturi și despre vieți asumate din această perspectivă. Acțiunea este plasată în lumea artificială a studiourilor hollywoodiene de film, undeva prin anii 50, însă personajele privesc viața cu mintea omului de astăzi. Eroul principal este Eddie Mannix, un producător de filme care își trăiește cea mai mare parte a vieții trăiește într-un studio, printre decoruri, adică printre orizonturi false. Primește o ofertă extrem de generoasă din partea unei companii care îi oferă la propriu și la figurat cerul (adică un orizont mai larg, în orice caz, unul real), însă nu este convins că ar vrea să-și schimbe viața. Ca manager în lumea filmului, se bucură de puterea ce i s-a dat pentru a modela lumea din jurul lui. De fapt, realitatea în care el își duce viața este un imens bricolaj prin care oameni, caractere, producții cinematografice, evenimente (căsătorii, nașteri, adopții, scandaluri) și articole de presă sunt asamblați împreună într-un imens mastodont arhitectonic menit să arate bine și să aducă profit.

hail-caesar-set-design-03
Un loc de întâlnire într-un restaurant chinezesc, o scenă meșteșugită cu multă grijă … (Sursa: https://www.rogerdeakins.com/lighting-2/hail-caesar-out-of-the-way-chinese-restaurant/)

Mannix este, într-un fel, managerul ideal, iar asta nu doar pentru e capabil să repare tot ce se strică în jurul lui. Gândește structurat și disciplinat, întinzându-și percepția exact asupra domeniului pe care îl gestionează studioul și inventarul său. Nu-l interesează sistemul, ce reprezintă el, nu își ridică ochii pentru a cerceta depărtările. Important este ca fiecare piesă să fie la locul ei și să strălucească după cum i-a fost dat prin scenariu. Nu în ultimul, rând, să nu uităm că e un bun catolic, după buna tradiție a Holywoodului din epoca sa de strălucire … puritană (cea a Codului).

Dacă tot veni vorba, ne aflăm în perioada în care au fot produse cele mai cunoscute mega-producții holywoodiene pe teme biblice: Quo Vadis, The Robe, The Ten Commandments, Ben Hur, Barabas. Aproape că vorbim despre o bandă rulantă de realizare a acestor filme, după o rețetă consacrată, aducătoare de profit. Motivația, este desigur generoasă: oamenii sunt edificați spiritual și … distrați. Producătorii de film sunt conștienți de puterea ce li s-a dat în mâini, de a le spune milioanelor de spectatori povestea lui Isus, așa cum nu o vor afla de pe paginile Bibliei. S-au dus zilele cititului, a venit vremea ca oamenii să vadă și, în acest scop, Hollywoodul pune la bătaie cei mai buni profesioniști bla, bla, bla. Rostul lumii religioase nu mai este propovăduirea, de asta se ocupă altcineva acum și o face mai eficient. Eventual, teologii pot să ofere consultanță, care până la urmă nu înseamnă altceva decât un gir discret, încă necesar, asupra unui demers deja realizat, pe care oricum nu-l va mai modifica nimeni.

Oamenii bisericii, prezenți doar episodic în acest film, ne amintesc de o paradigmă învechită, la care nimeni nu mai ia aminte în acele zile: cea a apropierii de sacru printr-un mijloc rece, de definiție joasă, angajant. Acea scenă îmi apare ca una care consfințește o tranziție încheiată, un fel de epilog al multisecularei aventuri a tiparului ca mijloc în mărturisirea lucrurilor sfinte. Ce le-a rămas teologilor, altceva decât să continue a se certa între ei? Iată un domeniu pe care cultura progresistă a zilelor noastre nu dă doi bani. Pentru că din pricina relevanței, nici lumea credinței nu mai știe să privească înainte, rămânându-i să confirme, mai mult simbolic, prefacere după prefacere într-o cultură în care omul nu mai caută nimic în depărtări, ci se mulțumește cu (foarte) puțin, cu poveștile căutărilor altora.

Ca o ironie, singurii care se bucură de frumusețea unei panorame a depărtărilor sunt cei din cuibul de comuniști care se întruneau într-o superbă vilă din Malibu, cu vedere la ocean. Ei au capacitatea de a privi de sus lumea, de a vedea studioul ca parte dintr-un sistem și ca expresie a unei ideologii funcționale. Pentru o clipă, unul dintre actori, interpretat de un savuros George Clooney, pare să vadă și el imaginea de dincolo de decoruri. Nici o problemă, Mannix îl rezolvă cu vreo două palme, trezindu-l la singura realitate ce i se oferă: aceea că nu-și poate permite o altă viață și că tot ce are de dat trebuie să dea acolo, în fața camerei de filmat. Fabrica de vise e singura realitate; atât timp cât produce bani, emoție și încredere în lumea de lemn și carton ce umple ecranele patriei, cui îi pasă de sistem?

Bine comun, absolut, relativ, personal? Lista asta e binele absolut, spunea odată Itzhak Stern cu foile în mână, cele ce conțineau numele evreilor lui Schindler. Să încerce careva a găsi vreun astfel de obiect într-o lume zidită din prefabricate, spoită cu vopsele ieftine și populată cu povești țesute pe baza acelorași modele de succes. Sacrul este interpretat, apoi împachetat cum se cuvine și distribuit publicului în porții raționalizate, să ajungă la toată lumea. Nu există rușine, inflația de onoare construită cinematografic năpădește întreaga lume a filmului.

Heil Caesar! este un pretext pentru ne exersa percepțiile asupra unei lumi noi, una în care toată lumea este fericită atât timp cât fiecare este suficient de atent pe calea-i pentru a nu călca în vreo meta-narațiune, ceva. Cât timp omul nu vede la mai mult de doi pași înaintea sa, totul e în regulă, căci există un sistem imunitar capabil să prevină derapajele și chiar să-i aducă pe rătăciți pe calea cea bună. Trust the system. E adevărat, frații Coen sunt sarcastici în acest film, după o rețetă pe care au consacrat-o în filme, dar filmul e mai serios decât pare să arate la o primă vizionare. Este un epilog al unei drame ce s-a jucat de ceva vreme, însă la care încă mai aplaudăm, așteptând ridicarea cortinei. Nu vrem să părăsim sala, nu vrem să mergem acasă. La ce oră are loc următoarea reprezentație? would that it were so simple …

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s