Unul dintre motivele pentru care încă îmi place să urmăresc competițiile de fotbal la nivel de echipe naționale, printre altele, este și acela că ele scot adesea la lumină surprinzătoare confirmări socio-existențiale despre lumea asta nebună în care trăim.
Bunăoară, să luăm, de pildă, aceste nume: Iran și Maroc. Două echipe care au căzut la datorie; niște învinși. În special Marocul, care nu mai avea nici o motivație anume pentru a pune osul în ultimul meci, cel împotriva Spaniei, a dat dovadă de o abnegație admirabilă. Ambele echipe au dovedit sportivitate, jucând fotbal până în ultima clipă. Au fost eliminate, dar ne-au câștigat admirația.
Astăzi, Franța și Danemarca. Două reprezentante ale Europei post-creștine ne-au arătat ce le poate pielea. Zero. La zero. Never ending zero. Adică, mai pe șleau: lipsă de onoare și de bun simț, nesportivitate, non-combat. Un ”Na-ți-o ție, dă-mi-o mie” fără cap și coadă, fluierat copios, pe bună drepate, de un public plictisit. Iar Danemarca nu e la prima abatere (acel 2-2 cu Suedia de la Euro 2004, o rușine scandinavă, nedemnă de niște urmași ai vikingilor). Până și Arabia Saudită – Egipt, un alt meci „de umplutură”, a dat de pământ cu rușinea unor francezi ce au dovedit o crasă lipsă de rafinament într-ale farmecului jocului și a unor danezi care nu mai au în clin și mânecă cu etica protestantă.
Atât Franța, cât și Danemarca, s-au calificat. În ce privește respectul datorat acestor echipe, care sunt niște învingătoare, din partea mea nu se pune problema. Poate altădată, dar nu foarte curând.
Iar dacă zic că unii sunt musulmani, iar alții (post)creștini am dat cu parul au ba?
dyo 