Alegeri libere în epoca Internetului


Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este afișul.

Confecționat cu migală din pixeli tot mai bine înghesuiți pe fiecare centimetru pătrat și împrăștiat algoritmic pe toți pereții zilei, acesta își primește ofrandele recunoscătorilor rătăcitori pe cărările agorei moderne în absolutizări halucinante, în oprobiu, în îndumnezeirea simbolurilor și, ocazional, când nici unul dintre aceste spații nu ne mai pot cuprinde pasiunile, în agitația sau liniștea străzii. Afișul cere credință, supunere și angajament. Arde, asemeni unei cafele proaspăt făcute. Atunci când te opărești pe buze nu stai să filozofezi asupra efectelor pe care diferențele de temperatură pe produc asupra felului în care te vei bucura de mireasma boabelor prrroaspăt prăjite. Nu, pentru că nu e loc de cumpănire, este vremea să alegi de partea cui pătimești, pe cine vei da vina pentru situația creată, cine să demisioneze și cine să îi ia locul, cine hotărăște pe astă lume ce este cu adevărat o cafea bună. Iar astea le faci din toată inima, ca și cum ai văzut și priceput ce este libertatea. Deși doar ai reacționat, în baza unei informații. Deși te hrănești doar cu iluzia ei, cafelele virtuale împrăștiindu-ne simțirile pe cu totul alte dimensiuni ale explorării tactile a realității. Ca și cum te-ai ars. Ți-a fost de ajuns pentru a înțelege ce e de înțeles.

Căci nu putem vorbi despre libertate în absența unei reale evaluări a situației din teren. Măgărușul pus să aleagă între cele două căpițe din fața sa nu este liber până nu obține detalii despre fiecare dintre ele. Dacă pleacă urechea la postările celor care spun că în stânga sunt „furaje bio”, iar în dreapta mucegaiuri, fără să avut posibilitatea de a verifica aceste informații, se cheamă că a fost manipulat. Crede că e liber: nu stă nimeni cu biciul pe el. Dar foamea îi mistuie stomacul și nu are timp de reflecție. Câtă vreme se zice „Astăzi” el trebuie să ia o decizie. Nu te grăbi să îți faci iluzii, pentru că nu este același „astăzi” cu cel biblic, al creștinului care nu putea amâna pe mâine debarasarea de haina păcatului. (Acesta este o altă confuzie a percepției, asupra căreia sper să revin mai în detaliu cândva.)

Nu există pereți liberi, toți aceștia s-au ridicat pe bani grei. Timpii de emisie costă, banerele sunt scumpe, serverele media care torc în liniște o fac tot pe bani. Iar cei ce au investit în toate astea – nu uita, prietene – vor să scoată profit. De aceea, pentru ei, libertatea ta nu este o opțiune. Iluzia libertății, însă, este esențială pentru toată lumea, căci nu ne place să ne știm în robie. Pentru asta s-au inventat telecomanda, mouse-ul și touch-screen-ul. Dacă rămânem în continuare într-ale lor, vom auzi și vom vedea ce trebuie să fie realul, ca și cum am fi liberi.

Presă liberă? Oximoron.

În această vreme în care viețile ne sunt îmbibate până la refuz în anestezianta mireasmă a comercialismului, în toate sferele vieții și fără a o exclude pe cea spirituală, ne bucurăm de libertatea șoricelului pus să găsească bucățica de cașcaval într-un labirint de afișe, care mai de care mai bine meșteșugit. Iar rezultatele alegerilor noastre reflectă reflectă cel mult faptul că încă mai tânjim după o bucățică de cașcaval, nu însă și capacitatea de a ne croi prin noi înșine drum spre aceasta. Suntem liberi să o adulmecăm și să-i celebrăm mirosul, dar de umblat, o facem după cum ne spun indicatoarele de pe pereți.

Repeatuntil;

Whiledo …;

For me:=1 to tbd do …;

șamd.

Că toate aceste direcții nu întotdeauna se pun de acord asupra direcției celei bune … ce nu mai contează?

A fost cazul Brexitului, al alegerii lui Trump, al referendumului nostru. Vor mai veni și altele. Vântul va continua să bată în continuare, fără să știm de unde vine, iar noi vom continua să-i sculptăm adierile …

*

De aceea, într-un anume sens, rezultatele acestui referendum nu-mi spun nimic din perspectiva conținutului. Ele reflectă credința ancestrală a românului că „n-ar fi rău să fie bine”, dar nu-mi spun ce mai înțelege românul prin acel bine. Pot să încerc a da cu presupusul, dar ce folos?

Nu știu câți au fost cu adevărat victime ale dezinformării, câți s-au temut, de pildă, să pună ștampila pe un cec în alb în favoarea lui Liviu Dragnea și a PSD-ului. Nu știu câți nu s-au înspăimântat la vizionarea clipului făcut de Papaya. Nici nu pot spune câți au înțeles până la urmă pentru ce se votează, pentru familie, pentru căsătorie, pentru amândouă, pentru a sigila preventiv un principiu, pentru a restricționa niște drepturi, dacă este util sau nu, pentru Putin sau pentru UE, pentru copiii noștri sau pentru ai lor. (Din păcate, unii creștini, chiar prieteni pe care în continuare îi respect, s-au făcut parte din problemă aici, distribuind niște mizerii care nu cred că au ajutat.)

Cert este că dezinformarea a funcționat. Și nu algoritmul e de vină, de data asta nu.

Nu știu – iar asta cu adevărat mă sperie, recunosc – dacă oameni de calibrul lui Andrei Pleșu chiar au putut fi duși de nas atât de lesne, pe această dezinformare. Dar poate că tocmai aici e semnalul de alarmă: dacă nici măcar un om cu un astfel de gabarit intelectual nu a putut separa adevărul de minciună, poate că puterea de seducție a mediului de care vorbeam mai sus este chiar mai mare decât am putea gândi. E de groază.

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s