Patimi cinematografice – Torturat pentru Cristos


Încep prin a vă spune că admirația mea pentru Richard Wurmbrand și pentru ceea ce reprezintă el în mărturia creștină de pe plaiurile mioritice este deopotrivă sinceră și necondiționată.[1] Am fost inspirat, încă din vremea studenției, de istoria sa, dar și de materialele scrise de el sau de înregistrările unor predici sau alocuțiuni. Pentru mine el rămâne o epistolă vie despre locul pe care suferința pentru Cristos în ocupă în galeria de binecuvântări ale Cerului peste om; pentru o lume răvășită de metastaza cancerului hedonist ce a pus stăpânire peste toate aspectele vieții cotidiene, inclusive peste cele ce țin de suflet, Wurmbrand este un alien, un cetățean al unei alte lumi. Ca a unei lumi a filmului, am putea crede. Puțini dintre noi înțeleg ce înseamnă cu adevărat privilegiul despre care el vorbea adesea, cel de a suferi pentru credința în Hristos. Merită respectul nostru.

Tocmai de aceea, poate, vizionarea lui Torturat pentru Cristos mi-a produs dezamăgirea pe care o puteți citi și printre aceste rânduri. Am sperat că un film ce se va face despre viața acestui om îl va onora pe el, dar și pe creștinii care au suferit în temnițele comuniste. Sunt convins că asta a fost intenția autorilor. Din păcate, rezultatul lasă de dorit; filmul arată mai degrabă ca un material de propagandă din vremuri pe care aproape că le uitasem. Departe de a-l onora pe Wurmbrand mi se pare că acest demers aruncă în derizoriu povestea sa. Listez aici câteva motive.

Mijloace de expresie abundente

Sunt acele mijloace care atrag atenția asupra lor mai mult decât este necesar. Jocul actorilor, previzibil, modelat după șabloane. „Băieții buni” zâmbesc blând, cei răi sfredesc totul din priviri. În nici unul dintre torționari nu găsim măcar un bob din eleganța diabolică a unui Georghe Dinică din, să zicem, Cel mai iubit dintre pământeni. Gesturile, tonurile vocilor, mișcările: toate sunt exagerate, prin stilizare, ca-n filmele sau piesele de teatru pentru copii. În românește, cel puțin, graiul actorilor este aseptic, ca cel protocolar, pe care îl mai auzi pe culoarelor agențiilor de stat chiar și în zilele noastre. Până și gardienii vorbesc mai corect și mai limpede decât majoritatea românașilor din ziua de astăzi.

Apoi, excesul de coduri, de la cele de culoare și de contrast, la cele ce amplifică senzațiile (cum ar fi efectele luminoase), pe lângă clasicele cadre de iarnă (un decembrie perpetuu este tot filmul) sau cu oamenii ascultând radioul, sârma ghimpată, culoarele și celulele meșteșugit luminate, ca să enumăr doar câteva exemple, nu lasă timp pentru asimilarea deplină a semnificațiilor. E suferință în HD.

Muzica, în special, este extrem de enervantă, mai ales că sunt foarte rare momentele de tăcere. Fiind vorba, desigur, de un mijloc nediegetic (nu este în poveste, personajele nu o aud), ea ar trebui cel mult să sugereze o atmosferă. Nu suntem la Titanic, nu trebuie să fredonăm soundtrack-ul după vizionare, cu Jack și Rose în gând. Nu este nevoie de o muzică atotacoperitoare și care să concureze coloana sonoră a poveștii. De fapt, dacă nu puneau muzică deloc ieșea deja un film mai vizionabil. Dar nu, nu este cazul, pentru că se încearcă forțarea simțirilor printr-un exces de orchestrație sau de violoncele, ca-n filmele pentru copiii mici sau în telenovelele indiene. Ca și cum ar vrea să ne spună ce trebuie să simțim, să nu ratăm importanța momentelor. Iar în acest film toate momentele sunt importante, filmul însuși, în omogenitatea sa, fiind un fel de climax perpetuu. Fapt care mă conduce la un alt neajuns, de data asta din perspectiva scenariului,

absența unei dezvoltări de caracter.

Nimeni nu învață nimic în acest film. Nu vedem nici o cale de străbătut în ucenicia creștină. Personajul Wurmbrand este la fel pe tot parcursul filmului, unidimensional, predictibil, incredibil. Din acest motiv, deși cred că filmul trebuia, printre altele, să ne ofere o lecție, nici pe noi nu ne învață mare lucru. Știm că securiștii au fost răi. Știm că unii popi au făcut pace cu puterea bolșevică. Și mai știm că Wurmbrandt împreună ceilalți creștini sunt oameni de treabă, blânzi, iubitori, gata să întindă o mână slavatoare celor pierduți. Dar sunt convins că cei mai mulți dintre spectatori au citit deja Cu Dumnezeu în subterană măcar. Vizionăm un fel de predică destinată corului.

Absența unei dezvoltări narative

E un film făcut pentru americani, în primul rând. Totuși, nimic americănesc în acest scenariu. Nu că acesta ar fi un lucru rău, dar nici măcar o tentativă de dezvoltare narativă, un Poythress, ceva. Mă rog, e un fel de docu-dramă, cu indulgență. Sau, mai bine zis, un fel de edificiu propagandistic: dacă cineaștii ar vrea să înalțe statui … așa le-ar face, într-o bucată. Una imensă, să ne sară în ochi și să ne spargă timpanele.

Creștinii perfecți

Creștinii din acest film nu învață nimic pentru că ei deja sunt pe culme. Vorba și portul le scot în evidență devotamentul fără preget pentru Domnul și lucrarea de propovăduire. Fiecare vorbă care le iese pe gură are legătură nemijlocită cu miza filmului: a trăi pentru Cristos. Realizatorii său au deparazitat discursul personajelor creștine de orice alte nuanțe, preocupări, gânduri, întrebări. Vorbesc exact ce trebuie și când trebuie, adică atunci când noi, spectatorii, suntem atenți la ei. Aveam impresia că ei știu că noi suntem în fața ecranelor privindu-i. În timp ce își vorbeau unii altora, parcă trăgeau cu coada ochiului spre noi: ați înțeles?

Totuși, poate că n-ar strica să învățăm de la acești creștini „de cinema” cum să ne purtăm cu cei pierduți, mai ales acum, când nu mai e nimic de sigilat și s-a trecut la baionetă …

Mi-a adus aminte de Lion King

Acea scenă „de efect” – din nou un mijloc abundent – în care camera de filmat se rotește în jurul eroului, aflat într-o celulă, pentru a ne arăta comuniunea sa cu cei dragi. Fain făcută din punct de vedere tehnic, dar deja paharul răbdării începuse a vărsa peste …

Mi-a adus aminte de Agora

Da, asa se face propagandă ideologică prin film: băieții buni sunt animați de ideile bune, iar cei răi corupți de cele proaste. O rețetă deja veche și de care, presimt, publicul s-a cam săturat.

Nu mi-a adus aminte de Silence

Glumesc. 🙂 Acest film, în esența lui, este un zgomotos și nesănătos urlet. În tot răul e și un bine: mi-a făcut poftă de o cură de „dezintoxicare”. Trebuie să revăd filmul lui Scorsese cât mai curând.

Într-un cuvânt, ce-i lipsește acestui film: sobrietate. Iar asta în ciuda faptului că toți eroii sunt teribil de serioși, că muzica este foarte gravă, că paleta de culori și punerile în scenă sugerează temperaturi extrem de reci (la propriu și la figurat) și că avem un film despre martiri. Toate excesele aminitite mai sus au efectul invers: filmul nu poate fi luat în serios, fiind o revărsare burlescă de expresii cinematografice, care nu poate fi privită altfel decât ca ficțiune.

Totuși,

pentru câteva clipe, nu multe, filmul a reușit să-mi smulgă un gând, o reflecție asupra propriei mele vieți. Privindu-l pe erou în celula sa, am rămas cu impresia aceea că timpul petrecut de Richard Wurmbrand în pușcăriile comuniste n-a fost timp irosit. Aceasta este singura floare smulsă de pe urma torturii vizionării filmului. Atât am adunat, restul s-a dus.

Dar Wurmbrandt rămâne.

[1] Cu strepromicină sau fără ea

Un gând despre “Patimi cinematografice – Torturat pentru Cristos

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s