Nostalgia rezistenței

Nu mi-e teamă de instaurarea așa numitei dictaturi a cărei ideologii vreți voi – progresiste, conservatoare, tehnologiste, religioase; am trăit suficienți ani sub o altă dictatură, cea comunistă, ca să știu că acela este cel mai bun mediu în care se poate savura o simfonie beethoveniană sau un film de-al lui Tarkovski. Nu mie teamă că-mi vor interzice să cred, căci știu că „ei” nu pot să-mi controleze nici gândurile, nici iubirea, nici credința în Cel neclintit. Nu mi-e teamă nici de clandestinitate. Nu mi-e teamă că voi fi nevoit să #rezist.

Dacă am temeri, ele nu sunt pentru mine, ci pentru această generație născută în puful tehnologiei atot-nivelatoare, o generație care mormăie cu năduf atunci când wifi-ul cade „decât” pe două liniuțe, neînvățată să plătească costul propriei deveniri, pentru că totul i se oferă pe tavă, pentru că totul i se cuvine.

N-aveți voi habar, vrednici utilizatori de gadgeturi sofisticate și de medii de stocare măsurate în tera și ascunse prin tot felul de nori fumurii, câtă plăcere, vecină cu cele mai de soi ale Grădinii lui Dumnezeu, se poate ascunde într-un concert de Bach ascultat într-o boxă răblegită de pick-up, ghemuit într-un fotoliu „Made in Romania” și cu veșnica frică-n sân că s-ar putea lua curentul înainte de ultimul acord!