Ce suntem? – mărturia cineastului (4)


„A long time ago in a galaxy far, far away….”[1]

Cuvintele de mai sus, afișate la începutul fiecărui film din seria principală Star Wars, reprezintă cea mai onestă și realistă mărturisire pe care un cineast a făcut-o vreodată despre film. Despre asta este vorba în cinema, nu numai în Star Wars, ci în orice film pe care îl vedem: despre distanțe în timp, spațiu, în înțelegerea unor alte lumi. Ni se oferă prin vizionare lumi intangibile, pe care le putem vedea și auzi, dar pe care sunt prea departe pentru a le influența în vreun fel.

Văd că tot o dați pe aia cu „sculptură în timp”. Chiar atât de naivi sunteți?!? Tarkovski a fost un poet, unul mare de tot, așa că a folosit și el o figură de stil. A încercat să salveze o situație, într-o perioadă în care cu toții căutam să evadăm prin filme din lumea asta nedreaptă și crudă și rea. Dar filmul, în timp ce se joacă cu timpul nostru, tot atât durează și astăzi, cam vreo două ore. Atât îți cere, un timp foarte scurt de atenție neîmpărțită, ca să vezi, alături de cineast, dar și alături de atâția alți oameni de teapa ta, ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, undeva foarte departe. Apoi ești liber să ieși din timpul filmului și să pleci acasă, în timpul tău, care este un acum și un aici continuu, foarte aproape.

Dar filmul, în timp (sic!) ce curge și este perceput prin vizionare ca durată (vedeți: am puterea să recunosc), mai are o însușire de care nu se poate debarasa. El ne vorbește întotdeauna la timpul trecut, fiind consfințit definitiv și irevocabil pe un suport, spre a fi proiectat de fiecare dată ca ceva ce a fost. Chiar și atunci când vizionăm un film SF, adică o poveste a cărei acțiune se desfășoară în viitor, noi o privim ca și cum ea a avut loc deja. Ceea ce se va întâmpla pe ecran este deja istorie.

Așa că, treziți-vă: materia primă a filmului nu este timpul, ci trecutul. Și nu mă refer aici la filmele istorice sau „based on a true story”, ele însele interpretări ale unor fapte despre care se afirmă că au avut loc și în realitate. Întreaga experiență umană documentată prin film, de orice fel ar fi acesta, este deja întâmplată. Așa este ea – urâtă, frumoasă, încurajatoare, ofensatoare, motivantă, relaxantă, distractivă, emoționantă, palpitantă șamd – și nu putem face nimic pentru a o schimba. Putem să îi refuzăm mărturia – să nu vizionăm filmul – și să mergem mai departe ca și cum lumea sa nu există pentru noi . Orice am face, ea este o lume pe care nu o mai putem schimba.

Cineastul este un creator de trecut, iar noi suntem martori ai istoriei pe care el ne-o așterne înaintea ochilor. De aceea, creștinul adesea este confruntat cu un sublim paradox în fața ecranului gri. Ancorat în istoria ce i s-a dat, el își duce fiecare clipă a prezentului prin credință, privind înainte cu speranță. Or filmul îl ispitește cu ceva de negândit, cu ideea că ar putea privi cu speranță în trecut, în ceea ce nu se mai poate schimba. Fiecare happy-end este urmat de genericul de final, semn că nu mai este nimic de spus, că totul s-a terminat. Or, pentru creștin, deși genericul istoriei despre care mărturisesc Scripturile a fost deja derulat înaintea sa, pe paginile Apocalipsei, ceea ce va fi Marele Final nu s-a arătat încă. Istoria mântuirii este pentru creștinul de astăzi ca un film pe care îl trăiește după genericul de final. Un bonus minuscul, pentru care nu merită să rămâi în sală până la aprinderea luminilor, cum ni s-ar părea la prima vedere, dar ce har măreț!

Cu fiecare film vizionat trecutul crește în urma noastră, nu ca timp pierdut (sper), ci ca memorie adăugată vieții. De aceea, un iubitor de filme nu se uită la tot ce iese pe piață, ci selectează cu atenție, căci nu are timp să trăiască irosiri. Îi prind mai bine ferestrele spre înțelegerea lumii, ideile și mărturiile acelea de nespus, orizonturi ale unor alte lumi, care îi vor responsabiliza pașii în lumea aceasta.

Suntem departe, foarte departe în galaxia celor posibile de închipuit și de construit. La câteva sute de filme-lumină de planeta celor de fiecare zi. Unii, poate, străbătură deja câteva mii. Ar fi vremea să lansăm un mesaj de alertă spre bază. Dar Woody Allen a îmbătrânit și el, nu mai poate. Iar cineaștii din zilele noastre nu și-au găsit altceva mai bun de făcut în film decât să caute a-l enerva pe Mike Pence …

[1] „Cu mult timp în urmă, departe în galaxie, foarte departe …”

 

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s