Muzica, o nouă dimensiune (18) – Cum arată o viață netrăită


De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

V-am mai spus, înainte să fi fost înțărcat cinematograful ca artă, Gustav Mahler i-a scris deja muzica. Nu pot să îmi imaginez existența unor Williams, Silvestri sau Zimmer în afara acestei cauzalități artistice.

Un exemplu de manual este a doua simfonie a compozitorului evreu, Învierea. Durează cam vreo 90 de minute, cât un film decent din zilele noastre. De fapt, ea este un film, unul care se ascultă și se simte de dincolo de rațiune, direct în imaginație. Pe de altă parte, recunosc, îmi place să-i văd pe interpreți – dirijor, orchestră, soliști și cor – în timp ce o cântă. În final, dirijorul se transformă, de regulă, în înger, este transfigurat de miracolul speranței.

Până atunci, însă …

Partea a treia s-a dorit a fi o expresie muzicală a unei vieți lipsite de sens. Eu zic că i-a reușit lui Mahler exact ideea asta. Ascultând muzica, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine.

O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată.

Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Asta pentru că omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume.

Un bob de înțelepciune, de cumpătare, de pricepere a rosturilor vieții? Ți-ai găsit!

Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim armoniile de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu?

Apoi totul crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Ce este uimitor aici e faptul că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria:

Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute.

Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s