Așa cum anticipam cu vreo patru ani în urmă, se vor mai face filme precum Ida, câștigătorul de Oscar realizat de Pawlikowski în 2013. Și iarăși va cădea lumea pe spate, uimită de frumusețea acestui stil auster, care, în condițiile actuale, mie îmi seamănă tot mai mult cu un fel de autoflagelare cinematografică, făcută mai mult de ochii lumii decât din rațiuni artistice sau spirituale. First Reformed are multe lucruri împrumutate din Ida, începând cu acel raport de 4:3 al cadrului imaginii și cu stilul de mânuire al camerei de filmat, enervant de statică, și continuând cu ritmul de depănare a poveștii, temeperat de insistența pe acele momente de aur, care nu par să spună nimic și care, cel puțin în concepție americană, nu sunt altceva decât pierdere de vreme.

Paul Schraeder este o figură istorică a cinematografiei mondiale. Poate că participarea sa în calitate de co-scenarist la realizarea unor Taxi Driver (1976), Raging Bull (1980) and Bringing Out the Dead (1999), toate în regia lui Scorsese, nu impresionează, după cum nici filmele regizate de el până acum nu au rupt gura târgului. Cea mai importantă contribuție a sa în cinema rămâne cartea Transcendental Style in Film: Ozu, Bresson, Dreyer din 1972, de referință în istoria analizei relației dintre film și religie. Dar ce carte, dom`le! Ea a separat și continuă să deosebească două căi cu totul diferite de a face film, una prin mijloace abundente, care caracterizează cam toată cinematografia americană actuală și una prin mijloace austere (neabundente), pe care doar câțiva maeștri ai filmului au reușit cu adevărat să le stâpânească.

Mijloacele abundente în artă […] sunt senzuale, emoționale, umaniste, individualiste. Ele sunt caracterizate de linii delicate, portretizări realiste, tri-dimensionalitate, experimentare; ele încurajează empatia. […] Cele rare sunt reci, formaliste, convenționale. Le caracterizează abstractizarea, portretizarea stilizată, bi-dimensionalitatea, rigiditatea; ele încurajează respectul și aprecierea.[1]

Mai pe larg, tot acel ansamblu compus din muzică, culoare, efecte speciale și detaliere a cadrelor este privt ca o expresie a unui discurs abundent și totodat convențional, care, între altele, are și darul de a sufoca sacrul, de a-l banaliza. Dimpotrivă, minimalismul în cinema servește abstractizării discursului, iar spectatorul este nevoie să umple spațiile goale din trăirea filmului cu cele ale propriei sale trăiri în fața ecranului. Este una dintre cele mai profunde căi de apropiere a sacrului de film.

Schareder, se înțelege, se arată mai interesat de această a doua cale, chiar dacă nu în toate filmele sale. Moștenirea calvinistă a educației sale își face simțită prezența în discurs: el este un veritabil iconoclast al cinematografiei, nu crede că filmul trebuie să ne arate tot și în nici un caz nu e obligat să arate ceea ce îl interesează pe spectator. Asta pentru că regizorul este stăpân peste creația sa și îți arată exact ce poftește el. Fii atent la ceea ce îți așterne în față, altceva nu are să îți dea. Reclamații ulterioare nu se primesc.

First Reformed este, așadar, construit într-o manieră austeră. Tocmai văzusem At Eternity`s Gate, în care aproape totul este filmat cu camera în mână, lucru deopotrivă fascinant și obositor. Fiind o biografie a unui pictor, este de înțeles faptul că autorii s-au străduit să ne arate cât mai mult imagine, iar aceasta, dacă se poate, chiar prin ochii unui pictor. Dar în First Reformed suntem într-o alt fel de lume, cea a credinței. Într-o astfel de lume, se presupune, nu nici se cere să vedem prea mult.

Este important să înțelegem că în tot ce ne prezintă filmul despre biserică și activitățile ei specifice Schraeder știe despre ce vorbește, nu e un ageamiu. A fost pe acolo. De aceea, în ciuda stilului ales pentru a-și depăna povestea, se simte o anume dezinvoltură în discurs. Nu tatonează, merge la sigur. Nici nu cred că a avut nevoie de consultanți care să-i spună cum stau lucrurile prin bisericile evanghelice. Pe de altă parte, să reținem și faptul că, deși nu dă semne că ar ține într-un mod anume de credința creștină, Schraeder nu este unui dintre aceia care să împroaște cu noroi în urma sa. Putem spune că creștinii din filmele sale nu beneficiază de un tratament preferențial, nici în sens afirmativ, nici în ideea de a le contesta ceva anume.

Totuși, nu m-a impresionat First Reformed. În ciuda unor mici surprize ale poveștii, discursul mi s-a părut enervant de predictibil. Limbajul camerei de filmat: elementar, de la Ozu cetire. Este fixă tot timpul; se mișcă doar în atunci când Mary este în apropiere, semn că „e ceva acolo” (idee care mai apare la Kieslowky, de pildă în Heaven). Datorită formatului ales cadrului, 4:3, ochiul se focalizează mai repede pe corpurile personajelor, în condițiile în care, oricum, este foarte puțină mișcare pe ecran. Este imposibil ca în prima jumătate de oră să nu te gândești la Winter Light, care – asta este – e mult mai bun; ești ispitit să lași în pace acest film și să te întorci la Bergman.

Să recapitulăm, așadar: Ozu, Bergman, Kieslowski, Pawlikowski. Cam mult tribut artistic adus înaintașilor într-un singur film. Iar acestea sunt cele ce ies în evidență doar la o primă ocheadă.

Apoi, n-am înțeles prezența lui Cedric Kyles în film, de departe veriga slabă într-un lanț altfel bine întins, cu Hawke și Seyfried ireproșabili. Mi-a fost greu să îl iau în serios, mai ales în rol de pastor și lider de mișcare bisericească.

Nu mă înțelege greșit. Filmul e bun și merită văzut. Nu prea are rivali între cele din 2018. Construiește o idee bine meșteșugită, despre o frumusețe care va da sens unei lumi debarasate de încrederea într-un Dumnezeu creator și păstrător a toate. O idee nu nepărat religioasă, lucru cu atât mai intrigant. O idee care-i cucerește pe tot mai mulți creștini care și-au pierdut rosturile utilizării unei busole într-o lume lipsită de un Pol Nord. Deocamdată, însă, nu e loc să te gândești la frumos în zilele astea, la credință nici atât. Cine a mai avut vreme să se gândească la iubire de la predica Michael Curry încoace?

Iar în ce privește acea virtute despre care încă n-am spus un cuvințel până acum, cred că ei i se potrivește cel mai bine acel dicton al lui Dante, fiind bună de pus pe fruntea tuturor moașelor acestei lumi și de purtat la aducerea pe lume a fiecărui nou părtaș la Apocalipsă: „Voi, ce ce intrați aici, lăsați orice speranță!”.

Mai mult ca fapt divers, dar pentru a fi totuși cinstiți până la capăt, vă mai spun și că merită apreciat și modul în care filmul reușește să atingă doar cu o floare teme inflamabile ale zilei, precum avortul, ecologia sau amestecurile neprincipiale ale unor puteri oculte, cum ar fi cea a banului, în treburile bisericești, fără a ni le converti în predici și lecții pentru ochișori micuți.

Dar mi-a plăcut mai mult, mult mai mult, At Eternity`s Gate. Pe care, de asemenea, îl recomand cu căldură.

[1] Paul Schrader, citat în Tybjerg, Forms of the Intangible, 62.

Reclame

2 gânduri despre “Cinepastilă (34): First Reformed (2018)

  1. îl pun și aici, poate îi animă și pe alții la exprimat impresii. 🙂

    Filme interesante acestea două, atât First Reformed, cât și At Eternity’s Gate. Nu extraordinare, totuși, pentru mine. Însă niște filme care merită văzute, discutate, extras din ele ce se poate, seva. Pe oricare dintre cei doi actori, Ethan Hawke sau Willem Dafoe, l-aș fi văzut mai degrabă demn de Oscar decât pe alesul inimilor ideologizate.

    De reținut două chestii admirabile pe care le-ai spus și pe care se poate discuta mult, care invită la meditație. 🙂

    1. „nu crede că filmul trebuie să ne arate tot și în nici un caz nu e obligat să arate ceea ce îl interesează pe spectator. Asta pentru că regizorul este stăpân peste creația sa și îți arată exact ce poftește el.”

    2. „Fiind o biografie a unui pictor, este de înțeles faptul că autorii s-au străduit să ne arate cât mai mult imagine, iar aceasta, dacă se poate, chiar prin ochii unui pictor. Dar în First Reformed suntem într-o alt fel de lume, cea a credinței. Într-o astfel de lume, se presupune, nu nici se cere să vedem prea mult.”

    Nu am observat staticul camerei de filmat în First Reformed (dar am simțit austeritatea de care zici), doar lipsa de mișcare generală a ceea ce filma, totul se petrecea cu o viteză (viteză, vorba vine 🙂 ) iritant de mică (și eu nu sunt un adept al vitezei pe ecran, în Amelie m-a enervat și epuizat viteza). Nu e aceeași lentoare pe care o găsești în Manchester by the Sea, de exemplu, unde întârzierile fac ceva: îți lasă spațiu pentru a prevedea tu, ca spectator, următoarele acțiuni sau a medita asupra celor trecute pentru a le rumega, înțelege. În First Reformed, pauzele, întârzierile nu par să aibă scopul ăsta sau poate nu l-am prins eu. Aici poți spune tu cum vezi.

    Însă în Eternity se simte, am simțit, e vizibilă mișcarea din mână a camerei. Exact, deopotrivă fascinantă și obositoare. De exemplu, mi-a plăcut teribil să văd cerul prin găurelele pălăriei lui Van Gogh atunci când camera se învârtea în jurul lui, de sus în jos, stânga, dreapta, în timp ce se plimba în pădure, pe câmp etc. Atunci când, învârtindu-se în jurul lui, vedeai împrejurimile în care își căuta subiect de pictat. Însă m-a obosit imaginea neclară atunci când el însuși nu vedea clar obiectele și oamenii, aveai impresia că ochii tăi au o problemă și începeai să îi mijești. Și faptul că nu aveam timp să le văd fețele aproape, filmate nemișcat, să apuc să le savurez trăsăturile și expresiile. Totuși, o tehnică interesantă.

    Aș adăuga faptul că da, de acord, „cât mai multă imagine” într-un film despre un pictor și prin ochii unui pictor; pe lângă asta, mi se pare că aceast gen de filmare din mers surprinde și stream of consciousness, tehnica literară de a reda în cuvinte șirul gândurilor unui personaj, oricât de ilogic, rațional, săltăreț, emoțional, exagerat și sensibil în același timp. Aici transpus pe ecran. Asta mi se pare extraordinar. Simțeai mult mai intens ce simte personajul pictor, anxietatea din sufletul lui, incoerența din capul lui, neputința de a-și reveni.

    Interesant ce spui despre filmarea de 4:3 din First Reformed, am observat formatul, nu știam de beneficii. Întotdeauna curioasă cu privire la chestiuni de genul ăsta. Ceea ce m-a nedumerit în el și nu mi-e prea clar nici acum e faptul că reverendul a preluat obsesiile sinucigașului, atât legat de preocuparea cu ecologia, cât și gândul sinuciderii. S-a făcut un transfer? Cum (îți) explici? Partea cu ecologia o înțelegem, mai ales în lumina vedetelor din zonă, mari proprietari de uzine cu grad ridicat de poluare. Până și gândul sinuciderii îl înțelegem până la un punct, mai concret până la punctul în care vrea să îl pună în aplicare. 🙂 Totuși, ceea ce mi-a plăcut mult a fost puterea de resuscitare a iubirii, puterea ei de a te determina să renunți a mai face rău pentru că EA se află în publicul acela țintă în care intenționa să se explodeze. Cum poate ajunge preocupatul de ecologie să dorească să se explodeze? Măcar întrebarea asta dacă nu cealaltă legată de Dumnezeu. 🙂

    ah, da și mi-am amintit ce mai voiam să spun: savuram momentele în care mi-l arăta lucrând la tablouri, îmi plăcea să-l văd cum conturează, perfecționează, cum dă culoare obiectelor, persoanelor din pictură. Îmi plăcea să-l observ lucrând. Îmi doream să mi-l arate mai mult! 🙂

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s