Credeți că ar mai avea cineva voie să facă un Shawshank Redemption la Hollywood, fără a fie luat în balon și taxat în stil progresist pentru: rasism, homofobie, „negrul magic”[1], „albul mântuitor”[2], feel good movie, lipsă de actualitate a temei (sic!) și alte d`astea? Căci toate sunt prezente în Shawshank, totuși filmul se lăfăie încă bine mersi în galeria celor mai apreciate producții cinematografice ale tuturor timpurilor.

Green Book le are și el pe toate acestea. Ce dacă? Unele rețete, așa răsuflate cum sunt, încă mai modelează povești de succes în filme. Nu cred că s-au spus toate poveștile imaginabile pe șoselele patriei. Prăfuitul simbolism al inițierii, se pare, încă mai poate duce în spate o ordine arhaică a lumii. Iar Green Book, de asemenea, poate fi judecat, într-o notă cu totul deosebită, și din perspectiva simbolismului centrului. Nostalgia paradisului poate fi și ea documentată, din nou într-un mod aparte, neostentativ, în final.

Poate că de aceea este atât de urât de către media progresistă americană: Green Book este realizat după canoane mitice clasice. E un film ordonat, cu un sens precis, predictibil în ordinea pe care o construiește. L-au mirosit bine, așa că nu le place. După mine, cred că acest film este ca o gură de oxigen, pentru că de la publicarea cărții mele Sacrul în film nu prea am mai găsit filme noi care să sufle mai de treacă-meargă în pânzele teoriei pe care am așezat-o la temelia cercetării mele. Răsuflu ușurat: haideți că se (mai) poate! Nu mă dezamăgiți tocmai acum!

E adevărat, Green Book ne mai pleznește și cu o cireașă bună de pus pe tortul ideologic al clipei: inacuratețea istorică. Citez dintr-un paragraf de mai sus: ce dacă? Filmul bazat pe fapte reale nu este altceva decât o interpretare a realității, niciodată o reproducere a ei. NU vreau să mi se reproducă Evangheliile, nici bătălia de la Termopile, nici concertul lui Queen de pe Wembley. Vreau să văd ce mai înseamnă ele sau ce ar putea să mai însemne pentru mine, acum și aici. De la filme aștept idei. Iar Green Book, așa cum este el, e un film cu o idee.

Hm, ideea. Aș enunța-o astfel, așa cum mi-a apărut mie, fără pretenții de exclusivitate, nici de autoritate deplină: în fiecare dintre noi există potențial pentru a fi un magical negro sau un white saviour. Trebuie doar să vrem. Nu v-o detaliez, nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Dar eu cu asta am rămas. Mi-e suficient, aș zice chiar peste măsură. Sunt mulțumit.

De fapt, nu sunt mulțumit, ci mă topesc pur și simplu de fericire să văd cât de incomod este acest film pentru mintea progresistă americană. Oh, îngăduiți-mă s-o zic și pe asta: e un film important. Haț! Vă place?

Săracii! Nu reușesc cu nici un chip să asimileze acest mediu, se împiedică cu toții de el și se rostogolesc apoi la vale, prăpăd rămânând în urma lor, pentru că nu s-a făcut încă valea acea care să poată aduce la odihnă acea nebunie ideologică ce încă înfierbântă atâtea adăposturi pentru creiere ale apostolilor stângii occidentale.

În ce ne privește pe noi, cei de departe, cred că avem avantajul de a privi filmul cu o anume detașare. Nu este istoria noastră. Nu o privim prin prisma încleștării politice de acum, dintre progresiștii și conservatorii americani. Avem șanse mai mari să privim un film, să-l vizionăm pe bune, o șansă pe care cel ce se aruncă direct asupra discursului său ideologic riscă să o rateze fără grație, așa cum o face cam toată media americană. Așa cum au făcut-o Spike Lee și alții ca el.

Altfel, e un film impecabil din punct de vedere cinematografic, fără să impresioneze neapărat prin ghidușii de discurs. Interpretarea celor doi actori principali este plină de savoare, Oscarul obținut pentru rol secundar masculin  fiind pe deplin meritat de Mahershala Ali . Este folosit un ton cald al paletei coloristice (s-ar dori să fie și comedie, cică), muzică retro de calitate, iar stilul de filmare este, în general, convențional. Se face uz de coduri și iconografii clasice, specifice genului de film în cauză.

E făcut în tradiția lui Shawshank Redemption, fără a avea, desigur, eleganța unei povești precum cele ale lui Stephen King.  E mult mai „curat” decât m-am așteptat, având în vedere tema și trendurile.

De la Birdman încoace, cred că e primul film care își merită Oscarul, măcar pentru „importanța” lui, dacă nu pentru originalitate. E recomandabil. E de-al nostru, pentru popor.

[1] Este vorba de figura-clișeu de tip „the magical negro”, în care un personaj de culoare este introdus în poveste pentru a-i fi de folos celui alb, cauzazianul, în aventura dezvoltării sale ca om. Cel mai celebru exemplu de „magical negro” ni-l oferă Morgan Freeman în Robin Hood, Shawshank Redemption, Batman Begins, The Bucket List și Bruce Almighty (nici nu sunt toate, dacă vreți să știți)

[2] Figura-clișeu a eroului alb (caucazian), care aduce o binecuvântare de un fel sau altul peste cei de o rasă diferită de a lui (ex. Amistad, Avatar, Finding Forester, Shawshank Redemption, A Time to Kill)

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s