Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit


Una din trăsăturile definitorii ale unei culturi mature, relevante, afirmative și inclusive o constituie abilitatea de a-și gestiona într-un mod constructiv ipocriziile. Lipsită de această capacitate, ea, cultura, se transformă într-un bâlci al deșertăciunilor și al invectivelor, iar pe o lungă perioadă de timp, în pustiu, în haos. Atunci când soldații își pierd orientarea pe câmpul de luptă, trag la întâmplare. Misiunea lor rămâne în continuare una nobilă, rezultatele sunt, însă, demne de milă.

De ce spun asta? Păi, să luăm ca exemple două reacții recente pe teme fierbinți în societatea noastră: dacă sunt focuri de paie sau incendii, vă las pe voi să judecați. Prima dintre ele, este cea a președintelui Iohannis, cu „infatuații”. O rafală în vânt, absolut nenecesară, tardivă, teribilistă, juvenilă. Evenimentul referendumului este istorie acum; de bine, de rău, societatea românească a tranșat problema. N-a fost prea mult loc pentru argumente atunci – nu este nici acum.

Să răspunzi infatuării prin infatuare este ca și cum ai incendia apartamentul vecinului de bloc. Nu poate ieși nimic bun din asta.

O a doua reacție, care vă este mai puțin cunoscută – dacă nu citiți ce trebuie, ce să vă fac? – este a doamnei Ana Maria Sandu, într-un articol din Dilema Veche. De data asta, infatuații, ipocriții și istericii sunt cei ce n-au înghițit gălușca manelistă la Gala Premiilor Gopo.

Din punctul meu de vedere, dacă tot mă întrebați, vă voi spune că reacția doamnei cu pricina are sens doar într-un deșert cultural, în care soarele ne este în permanență deasupra capului, iar despre oaze n-a auzit nimeni, niciodată. Vreau să zic, într-un spațiu dezorientat, în care nu mai știm și nu ne mai permitem să judecăm lucrurile. Numai acolo niște lălăituri pe o melodie a formației Queen pot fi acceptate fără ipocrizie.

N-a zis nimeni să fie interzise posturile de manele, nici n-a fost stigmatizat Măruță pentru cultura pe care o promovează în emisiunea lui de pe ProTv. Dar lucrurile pot fi separate, iar unii dintre noi încă mai credem, asemeni diaconului Andrei Kuraev, că acesta este mandat cultural de care nu ne putem debarasa fără să suportăm niște consecințe dramatice.

În fine, eu nu vreau să încerc manelele. Îmi dați voie, doamnă Sandu? Eu zic să încercăm un Bach, un Mahler, un Coltrane, un Jethro Tull, un Johny Răducanu sau un Dumitru Zamfir. Cred că vom fi mai câștigați cu toții dacă vom face asta. Dacă nu mă credeți, sunt gata să facem un pariu.

Culmea, în ambele reacții, este că cei vizați de către președinte și de această doamnă sunt priviți de sus, cu condescendență. Li se dau lecții unor oameni despre care se spune că se văd prea bine pe ei înșiși: „infatuați”, zice Iohannis, sau oameni care se visează „buricul pământului”, zice dna. Sandu. Dar nu poți privi de sus pe cineva, pentru a-i spune să învețe de la tine … uitându-se în jos. Niciodată. E cea mai proastă soluție pentru cineva care se pretinde în stare să învețe pe altcineva (mă rog, să fie influencer, dacă așa doriți). E moartea uceniciei, pentru că fără contact vizual între ucenic și învățătorul său, nu se transmit valori. Repet, niciodată. Asupra acestui fapt nu vă provoc la un pariu, aceasta este dogma mea.

Problema este că ambele reacții amintite mai sus, care nu sunt și nu vor fi singulare în cercul nostru tot mai strâmt, produc același efect: stigmatizează niște obiecții de conștiință și demolează niște repere. Iohannis dă de pământ, practic, cu un proces democratic. El, președintele. Pe de altă parte, dna. Sandu ne trage de urechi, ca să nu mai simțim falseturile, dezacordurile și proasta orchestrație. Ah, viața mea!

Niște circari rătăciți într-un bâlci haotic și teribil de zgomotos. Într-un astfel de spațiu se pierde nu numai raportarea la sacru, ci și aparența lui (camuflajul, cum îi zicea Eliade). În modernitatea lui, măcar, omul încă mai deosebea stânga de dreapta. Chiar și drumurile care duceau către niciunde își aveau rostul lor: erau … drumuri. Acum ni se cere să o luăm prostește pe coclauri, să gustăm din înțelepciunea acestor dascăli care vorbesc puțin, dar duduie de înțelepciune (o calitate nedistribuită în mod egal și inclusiv peste societatea noastră). Numai așa vom ajunge la destinație, nu încape nici o îndoială.

Dar eu în lumea asta mă simt așa cum am mărturisit-o în titlul acestei postări. Ah, nu, mai adaug ceva: incomod. Pentru asta nu voi cere voie nimănui.

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s