Revelațiune și simțire (2.1)


Continuare de AICI.

 1. El răstoarnă vremurile și împrejurările: Sfânta Scriptură și revelația lui Dumnezeu în istorie

Istoria se dovedește a fi cel mai fragil aspect al revelației generale. De una singură, ea pare să nu spună nimic, poate fi ușor asimilată unei înșiruiri de fapte fără cap și coadă. Pe de altă parte, ea este vulnerabilă în fața agendelor umane sau, mai pe șleau spus, tentativelor de ideologizare. Așa cum spuneam odată, într-o evaluare a felului în care Iosif Țon folosește istoria în discursurile sale, istoria este un bun pedagog, dar un tare prost teolog.

Din acest motiv, orice demers revelator (în sens teologic) lipsit de călăuzirea Scripturii este riscant și, în esență, puțin convingător, pentru că istoria, de una singură, nu ne va spune altceva decât ce îi dictăm noi să spună.

Ce se întâmplă însă dacă plecăm dinspre Scriptură înspre “citirea” istoriei? Unde este Dumnezeu când se întâmplă pe lume toate câte se întâmplă?

Scriptura este, prin natura ei, o carte ancorată în istorie, o istorie care începe din zorii umanității, continuă sub acțiunea directă și explicită a lui Dumnezeu și se sfârșește cu Judecata finală, alături de o prefigurare a veacului viitor. Plecând de la Scriptură putem gusta din măreția lui Dumnezeu, așa cum este ea reflectată în istorie. După cum observa Calvin:

“El a îngenunchiat mândria Tirului cu ajutorul egiptenilor; insolența egiptenilor cu ajutorul asirienilor; aroganța asirienilor cu ajutorul caldeenilor; încrederea Babilonului prin intervenția mezilor și a perșilor, după ce mai întâi Cirus îi subjugase pe mezi. Ingratitudinea regilor lui Israel și ai lui Iuda și revolta lor lipsită de reverență, necedând la numeroasele lor favoruri, El le-a înăbușit și le-a pedepsit, uneori cu ajutorul asirienilor, alteori prin intermediul babilonienilor.”[5]

Este un fapt unanim apreciat în lumea teologilor creștini felul în care Dumnezeu s-a revelat în istoria lui Israel. “Deși Israelul era un popor mic, locuind într-o țară neînsemnată, având puține relații comerciale cu restul lumii, a devenit totuși un spectacol pentru întreaga lume” observă Thiessen.[6] Acest “spectacol” a penetrat cultura umanității în moduri diverse și surprinzătoare, dovadă fiind și istorisirile anecdotice precum cea despre Frederik cel Mare al Prusiei care, cerându-i duhovnicului său o dovadă că Scriptura este o carte inspirată, a primit următorul răspuns: “Evreul, majestate.”

Abuzuri, naționalisme patriotarde, ridicări spectaculoase, căderi dramatice, înșelătorii politice, judecăți, eroisme și lașități: găsim o largă paletă de astfel de manifestări pe paginile Scripturii. Deasupra tuturor acestor lucruri, ne spune tot Scriptura, Domnul împărățește (Psalm 97:1).

Pășind în afara narațiunii Scripturilor observăm că tiparele acțiunii lui Dumnezeu în istoria lui Israel și a popoarelor învecinate se regăsesc și în istoria extrabiblică, mărturii ale domniei lui Sale peste veacuri. În Încotro se îndreaptă istoria? J.W. Montgomery evidențiază faptul că și alte fapte istorice pot fi privite ca intervenții divine în istoria omenirii. În mod specific, el amintește prăbușirea Romei decadente – eveniment considerat paradigmatic și de către Fericitul Augustin – și căderea regimului fascist al celui de-Al Treilea Reich ca expresii ale judecății lui Dumnezeu, după modelul pe care îl cunoaștem deja din Vechiul Testament.[7] Millard Erickson amintește unele evenimente providențiale ca mărturii ale revelației lui Dumnezeu în istorie, precum evacuarea orașului Dunkerque și bătălia de la Midway, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[8] (Notă: insist asupra naturii tipologice a acestor exemple; nu înseamnă forțăm găsirea unei semnificații spirituale în fiecare gest istoric, ci să privim prin oglinda Cuvântului la Dumnezeul care – contrar unei celebre sugestii aparținând lui Noica – încă mai face câte ceva important pe astă lume …)

Translatând observația istorică pe un alt plan, în cel al culturii, Francis A. Schaeffer folosește în Moartea în cetate paradigma relației lui Dumnezeu cu Israel din vremea lui Ieremia, așa cum este ea redată în cartea Plângerilor, pentru a ne avertiza despre felul în care El privește cultura modernității, “o cultură care l-a cunoscut, și apoi s-a abătut de la El în deplină cunoștință de cauză.”[9]

Probabil că una dintre cele mai radicale corespondențe de acest fel este cea enunțată de către Karl Barth în Dogmatica Bisericii:

Care este caracteristica în mod evident remarcabilă a istoriei universale? … este monotonia atotcuprinzătoare – monotonia mândriei în care omul a viețuit în mod evident întotdeauna în detrimentul său și al semenului său, din cea mai veche antichitate, dar și prin fluxul și refluxul ultimelor sale progrese și regrese, atât în ansamblu, cât și în detaliu; mândria în care continuă încă să trăiască … și în care mai mult ca sigur va continua să trăiască până la sfârșitul vremurilor … Istoria reia constant mica scenă din grădina Edenului.[10]

Acestea sunt doar câteva exemple despre felul în care se pot trasa corespondențe tipologice între momente ale istoriei biblice și celelalte fapte ale istoriei în general. Ele ne confirmă că Scriptura, carte făurită de Dumnezeu de-a lungul unei istorii milenare, ne poate ajuta în identificarea propriului nostru amplasament în istoria umanității, în raport cu Domnul istoriei. După ce le-a oferit autorilor săi umani și primilor destinatari un rost între veacuri alături de Creatorul lor, Cuvântul lui Dumnezeu, ne călăuzește și pe noi în a ne găsi amplasamentul rânduit de El pentru noi, în aceste vremuri nu mai puțin încercate.

Astfel, deși istoria relatată în Scripturi se încheie pe la sfârșitul primului secol, datorită faptului că Dumnezeu continuă să acționeze mai departe ca Domn peste veacuri, revelația Sa în istorie continuă. El a lucrat prin Duhul Său în Biserică de-a lungul cruntelor persecuții, în vremea consolidării principalelor doctrine creștine și a luptei cu ereziile, în vremuri de grele ispite venite din partea puterilor seculare, în perioade de decădere morală, dar și de trezire spirituală, în conflicte, în separări, în mărturisiri ferme și curajoase, în compromisuri, în toate acele oportunități sau, dimpotrivă, piedici pe care împrejurările le-au întins înaintea oamenilor lui Dumnezeu.

De aceea, creștinul nu are voie să uite că o relație cu Dumnezeu înseamnă, printre altele, și o istorie a umblării cu El. A privi cu băgare de seamă la lucrurile pe care El le face în istorie – fie că vorbim de istoria unor popoare sau mari comunități, fie că vorbim de traiectorii personale – nu este un lux, ci o datorie.

__________________________________________

[5] Calvin, Institutele, IV, XX, 30-31, citat de John Warwick Montgomery, Încotro se îndreaptă istoria?, Cartea Creștină, Oradea, 1996, p.29

[6] H.C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, Societatea Misionară Română, Oradea, 1986, p.11

[7] John Warwick Montgomery, Încotro se îndreaptă istoria?, Cartea Creștină, Oradea, 1996, p.29

[8] Millard J Erickson, Teologie creștină, Cartea creștină, Oradea, 2004, p. 138

[9] Francis A. Schaeffer, Moartea în cetate, Agape, Făgăraș, 1996, p.10

[10] Citat de J.W. Montgomery în Încotro se îndreaptă istoria?, Cartea Creștină, Oradea, 1996, p.92

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s