Cu greu se poate găsi în lumea filmului o expresie mai contrariantă – din perspectivă structurală, conceptuală, tehnică, de limbaj artistic sau, pur și simplu, de context al apariției sale[1] – decât Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski. Aproape că nu poți spune ce este. Dacă îl numești „serial de televiziune” îi faci o nedreptate, pentru că nu are un corespondent de gen pe măsură; totuși, a fost realizat după canoane ce au în vedere distribuția sa prin intermediul televiziunii, cum ar fi cel al raportului de imagine, adaptat ecranelor TV ale vremii și nu pentru a fi proiectat în cinematografe (deși au existat și distribuțin de acest fel, chiar în Stale Unite). De fapt, nu e un serial din acela care te ține în suspans de la un episod la altul pentru că fiecare final te lasă în coadă de pește și ești curios ce se întâmplă mai departe; după fiecare vizionare a unui film din serie, însă, îți dorești să vezi și pe următorul, chiar dacă cele zece episoade nu sunte legate între ele și pot fi vizionate în orice ordine. Nu e „un film adevărat”, totuși nimic din ceea ce caracterizează un film de cinema (în afară, binențeles, de lungimea unui episod) nu îi este străin.

12

Poate că „film de tranziție” s-ar potrivi mai bine, având în vedere că prin Dekalog Kieślowski pășește în lumea filmului de cinema, în care va așeza niște incontestabile capodopere, așum sunt  The Double Life of Veronique (1991) și filmele din trilogia Three Colors (1993–1994).

Nici titlul, Dekalog, nu ne face viața mai ușoară, când vine vorba de a a înțelege sensurile acestor zece filme.  Prima ispită, alimentată și de realitatea incontestabilă a relației dintre aceste filme și Cele zece porunci, este să trasăm corespondențe, ca la grădiniță, între fiecare film și porunca la care el se referă. Roger Ebert consideră acest demers o pierdere de vreme; parțial, acest lucru este adevărat, pentru că, în timp ce se poate realiza o corespondență decentă între fiecare film și una dintre porunci, implicațiile fiecărei povești cinematografice propuse de Kieślowski sunt mult mai largi (acest fapt este evident în primele două episoade, dar nu numai în acestea).

Dar cuvântul „decalog” mai are un sens, unul derivat din cel clasic, e adevărat, însă suficient de viguros încetățenit între noi, așa cum s-a întâmplat și cu alte cuvinte ( vă mai aduceți aminte când vorbeam cu totii despre un „xerox”, când ne refeream la o copie a unui document sau la un „IBM” / „aibiem” când vorbeam despre un computer personal?). Întâlnim, așadar, diferite expresii derivate: „decalogul medicului”, sau al învățătorului, sau al altor categorii socio-profesionale. Doamna Monica Macovei a lansat la un moment dat un „decalog al politicianului”. Toate derivă din ideea originală, cea din Biblie: sunt zece porunci esențiale pentru a te ridica la înălțimea unei chemări identitare, fie ea de om în poporul lui Dumnezeu (în cazul biblic), fie de medic, învățător, politician ș.a.m.d.

14

Pentru că Dekalogul lui Kieślowski este în primul rând un act artistic, înainte de a fi teologic sau de orice altă natură, cred că ne-ar prinde bine să avem în vedere faptul că aceste „porunci” au un caracter aparte. Kieślowski nu ne predică. Filmele sale nu sunt de mesaj; ele în primul rând invită la reflecție, la introspecție, la cercetarea unor resorturi tainice ale ființei. Suntem invitați să trăim, prin înțelegerea trăirilor altora. De aceea, cred că aceste filme nu au fost gândite nici măcar în ideea de a servi ca parabole; mai cred că nu este vremea, în acest caz, pentru dialoguri între lumi, perspective, idei și credințe (deși ar fi loc pentru unele așezări în context, având în vederea caracterul lumii acestor filme, așezat pe realități ale Poloniei din anii 80”).

15

De fapt, aș merge chiar mai departe, înainte de a lua la rând filmele acestei serii de postări, plecând de la un indiciu plasat de autor în discurs, pentru a vă spune că aceste filme se abordează prin excelență ca mărturii. Există un personaj în film, care apare în fiecare episod (cu excepția ultimului) și care pare, în același timp, exterior poveștii, dar parte din ea. Nu spune nimic, nu intervine în desfășurarea poveștii, doar privește – foarte insistent uneori – la ceea ce se întâmplă. Cine este el? Un înger? Poate chiar o sugestie a prezenței divinității în mijlocul evenimentelor? O închipuire? Nu știm, însă putem observa ce rol joacă el acolo: este un martor. Nu face altceva decât să privească cu atenție. Asemeni nouă, nu intervine, nu schimbă nimic, pare la fel de neputincios. Nu vrea să facă ceva? Nu poate? Pentru că, spre deosebire de noi, el pare să fie înăuntru, aproape de tot ceea ce se întâmplă acolo.

11

În timp ce acest ciudat caracter este martor al lumii fimului, noi suntem, în unele momente, martori ai propriei sale condiții. Uneori camera de filmat ne oferă imagini foarte apropiate ale chipului său. Datorită unghiului de filmare, aproape că nu putem spune în astfel de momente dacă privirea sa este îndreptată spre evenimentele în sine sau chiar spre noi. Pare să ne întrebe ceva. Pare să încerce a ne înțelege. Uneori am putea spune chiar că ne împărtășește durerea (într-unul din filme plânge, nu vă spun în care …)  În mod cert, însă, se crează o legătură. Poate pentru că împărtășim aceeași soartă: suntem în primul rând martori ai dramelor acestei lumi și într-o măsură mult mai mică participanți activi. Aceasta este crucea fiecărui muritor. De aceea avem nevoie de un decalog, poate.

16

Dar dacă îndrăznim să-l privim pe acest personaj ca pe o întruchipare a unui Dumnezeu apropiat de oameni, însă fără să intervină într-un mod vizibil în vâltoarea apelor cu care ei se luptă, lucrurile pot fi chiar mai fascinante. Astfel, am putea privi filmul ca pe o provocare la a fi martorii unui alt mod al lui Dumnezeu de a lăsa urme în viețile oamenilor, cel care nu izbește ochiul și care trebuie privit cu precădere prin ochii credinței.

Dumnezeul pe care nu L-a descoperit Gagarin în cosmos. Dumnezeul care nu răspunde atunci când Îl convocăm prin rugăciunile noastre. Dumnezeul care tace, deși ne șoptește atâtea, fără odihnă. Dumnezeul acela care în experiența prea multor oameni este încă dincolo de perdea, la care nu se poate ajunge.

Eu vă invit să vizionați această serie. Cu multă, multă căldură. Faceți-o cum vreți voi, din orice perspectivă veți găsi de cuviință. Este un festin cinematografic, o ocazie de a transcende o lume iremediabil impregnată de „netflix” (folosesc cuvântul acum în sensul în care se folosea „xerox” odinioară :)). Vă mai propun ceva, cel puțin în postările ce vor urma: să privim filmul ca pe un decalog al întâlnirii cu sacrul. Nu s-a mai făcut așa ceva. Kieślowski a îndrăznit asta, prin mijloacele pe care le-a avut la îndemână și așa cum a știut el mai bine. După trei decenii, mi se par că invitația regizorului polonez nu și-a pierdut prospețimea, dimpotrivă.

13

În fiecare dintre aceste filme suntem invitați să fim martori ai felului în care oameni tatonează spații, momente, fapte și aventuri pe care le percepem dincolo de negura celor mai anoste văi ale umbrei morții. Sacralitatea vieții, a iubirii, a cuvintelor, a timpului, a persoanei, a închinării – ca să dau câteva exemple – ne sunt așezate înaintea ochilor și inimilor noastre, nu pentru a le judeca sau evalua cu citate și dogme, ci pentru a le trăi și pentru a ne bucura că nu suntem doar niște boțuri de carne, ci făpturi create cu puțin mai prejos decât îngerii, ceea ce nu e chiar de glumă..

Curaj!

[1] A apărut în anul 1989, la cumpăna dintre lumi pentru multe din țările bântuite și mutilate preț de mai bine de patru decenii de fantoma comunismului

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s