Martor sau ce


Dar voi cine ziceți că sunt Eu?
De la Matei 16:15

O trăsătură definitorie a mărturiei primilor creștini, privită pe paginile Faptelor, ale epistolelor sau chiar ale unor scrieri din primele veacuri ale Bisericii, a fost aceea că ea nu putea fi separată de un dat ontologic esențial: cel ce propovăduiește este o făptură nouă, vorbește nu doar lucruri pe care le-a primit prin mărturia altora, ci poate documenta în propria-i viață veridicitatea celor rostite. Apologetica bisericii primare nu poate separa argumentul rațional și obiectiv de mărturia celui ce argumentează, una vie, subiectivă, dinamică. E adevărat, în timp ce argumentele raționale sunt apreciate de către apologeți datorită sustenabilității lor, dovezile ce țin de efectele adevărului în viețile oamenilor ne par a fi extrem de fragile, mult mai lesne de așezat sub umbra îndoielii sau a (auto)amăgirii.

Totuși, nu putem renunța nici la unele, nici la altele.

Pentru că atunci când adevărul pleacă de pe buzele mincinosului, el nu își pierde conținutul, ci capacitatea de a-i oferi destinatarului un mesaj, un gând, o mărturie. În loc să ne reflectăm asupra discursului domnul „X”, reflectăm asupra faptului că domnul „X” a spus acest discurs. Nu mai e același lucru, așa cum nici buletinul Meteo nu mai este același, chiar prognozând aceleași evenimente, pe toate canalele (eu nu-l recomand pe cel de la Antena3 …).

În loc să ofere o cale de înțelegere, acel adevăr funcționează ca instrument de legitimare a propovăduitorului. Make no mistake: mincinosul murdărește tot ce rostește, fie că este vorba de teorema lui Thales, fie de starea vremii, fie de rezultatul unui meci de fotbal. Despre cele ale credinței, nu mai vorbesc.

Ș-atunci, nu mai ajunge ca în zilele noastre să spunem că „este scris” cutare și cutare lucru, este nevoie să ne aducem aminte că atunci când Mântuitorul îi întreba pe ucenici „Cine ziceți că sunt Eu?” le îndrepta, paradoxal, atenția asupra propovăduirii Sale, una care este deopotrivă ofensă, mesaj, parabolă, idee și mărturie. Căci legitimitatea nu Îi era dată de cuvinte, ci de pașii așternuți printre oameni … A călca pe urmele Sale mai înseamnă și aceasta: a mărturisi ce am primit, ce ne-a zidit, ce ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Adică viața înfiripată în slove dăltuite în carne.

Cine se legitimează prin cuvinte, între cuvinte își va găsi sfârșitul.

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s