(I)responsabilitate


În comunism, ne mai aducem aminte unii, le aveam pe toate în comun, așa cum se cuvine, mai puțin vina pentru eșecuri (neîndeplinirea planului cincinal, un accident de producție etc), care era întotdeauna personală. Trebuia neapărat identificat tovarășul cu pricina și înfierat cu simț de răspundere, în spirit revoluționar.
S-au dus acele vremuri, iar acestui instrument de rafinare a lipsei unei răspunderi personale pentru un râu sau ram neconform din țara asta i s-a mai adăugat unul, truismul colectiv autocritic. Cu simț de răspundere și acesta.
„Toți suntem vinovați“, se aude din toate direcțiile în aceste zile. Sună pios, vinovat, corect, definitiv, necontracarabil. Cum să răspunzi unui astfel de mesaj fără să îți sapi ție însuți groapa neprihănirii de sine? Nu știu. Ce știu, însă, este că atunci când suntem cu toții vinovați, nimeni nu mai poartă răspunderea pentru cele întâmplate. Nici pentru cele ce se vor sparge în capul nostru de acum încolo. Pentru nimic.
Dar am o soluție, prin care am putea împăca și capra și varza (ne)vinovăției de sine. E biblică, apostolică, deci acreditată.
Repetați după mine: „suntem cu toții vinovați de ceea ce s-a întâmplat, dar cel mai mare dintre toți sunt chiar eu“. A fost greu?
Nu înseamnă că, gata, am și devenit responsabili, dar poate că un fir de ipocrizie de pe gene tot se va fi făcut pierdut printre lacrimi. Progresul făcut e aproape neglijabil (sic!), dar măcar nu batem pasul pe loc.

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s