Nu ne mai ajunge cerul, vrem să cucerim pământul. Nu prin blândețe: merge prea încet și, oricum, nu știm cum se procedează. Îl vom birui prin vot. Și prin campanie. Și prin meme. Și prin apocalipse. Și prin orice va fi nevoie. Punct.
Ne-am anchilozat în proiect. Cred că și dacă am vrea să mai ieșim din asta, tot n-am putea, pentru că ne lipsește expertiza deconstruirii de imagini. Cristos ne-a smuls din această lume rea, zicem, dar nu părem a manifesta aceeași încredere cu privire la eliberarea noastră de sub jugul fantasmelor politice. Nici nu ne-o dorim, de fapt. Pentru că ne e frică. Ne e frică de lume, ne e frică de ce nu cunoaștem.
Dar cea mai mare teamă cu care avem de luptat este cea de noi înșine. Ne e frică de faptul că n-am ști cum să iubim într-o lume seacă și lipsită de orizont. Ne e frică de deșertăciunea ordinii pe care ideologiile veacului o revarsă peste noi; în absența ordinii pe care credința ne-o dăruiește, intuim că obsesiile progresite nu ne vor oferi altceva decât haos. Este posibil ca așa să fie.
Odinioară, creștinul se separa de lume, de teama contaminărilor de tot felul. Acum se luptă cu ea, motivat de aceeași teamă. Pentru el lupta aceasta, indiferent de rezultatul ei, este în sine o expresie a separării, la fel de tragică, la fel de ridicolă, când este admirată din afară.
Proiectul politic evanghelic (îmi pare rău, dar ar fi nedrept să folosesc pluralul aici) nu s-a putut debarasa de pretenția, la început discretă, acum tot mai agresiv afișată pe pereții lumii, a aducerii Împărăției Cerurilor, cu arhangheli, cu trâmbițe, cu chiote și împușcături ca de lăsata secului, peste neghioaba împărăție a Cezarului. Acum și aici. Cât mai repede. Altfel focul și pucioasa, grozavele urgii apocaliptice sau însăși marea Fiară vor fi mici bobârnace pe lângă urgia ce va să vină peste noi, negreșit, dar cu precădere peste cei ce n-au votat corect. Un proiect liniar, omogen, simplu. Dar mai ales durabil, pentru că ne va însoți pe întreg parcursul trecerii prin vale. Astfel, parafrazând rugăciunea psalmistului, vom mărturisi că nu ne vom teme de nici un rău, căci suntem cu noi. Forever and ever.
Ne există înfrângere: votează, apoi mori. Apoi, fii pe pace, vei primi cununa. Asemeni devotatului ascet protestant din teza lui Max Weber, cea cu spiritul capitalist izvorând din teologia preferențialistă a reformatorilor, îți vei confirma și întîări prin asta (pre)alegerea divină, căci ai fost un erou și ai penetreze din plin, acolo unde-i doare mai tare pe pagânii din politică, spațiul mult-prea-secular al tribunei, devenit datorită ție, un „precum în cer”.
De fapt, indiferent de rezultatului votului, ești liniștit. Gata cu frica.
Mai bine să cântăm o cântare împreună, nu vrei?
Cu dedicație:
dyo 