Fără regrete


De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Nu cunosc vreo pagină muzicală care să îmbine mai dureros în curgerea ei, într-o desăvârșită disonanță, plăcerea de a trăi, de a gusta cu pasiune din bucuria iubirii, cu singurătatea, în special cu acea inefabilă dezolare ce izvorăște din experiența trădării venite din partea celei mai dragi ființe.

Mahler le-a gustat pe amândouă, în special în iubirea pentru Alma, soția sa. Dacă vreți doar bucurie în stare pură, ea este de găsit în cea de-a opta simfonie, dedicată Almei. Dacă e să îi alăturăm acesteia și amarul gust al decepției, ei bine, acest adagio o face într-un chip magistral.[1]

Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune: am păstrat ce e mai bun pentru veșnicia alături de Mine. Gustați, nu e minunat? Dacă veți ajunge în prezența Mea, o să vă povestesc și restul …

Mă cuprinde, ascultând acest adagio, regretul că autorul nu a reușit să finalizeze decât această primă parte, restul simfoniei rămânându-ne doar sub formă de schițe. Dar sper să ajung și eu acolo, cu orice chip, să văd cum vor răsuna următoarele părți ale simfoniei, alături, de ce nu, de următoarele opusuri ale etenității.

Nu e nimic de povestit aici. Stranii disonanțe și țesături armonice. O muzică a altor lumi. Și o surprinză, așa cum doar Mahler știa să facă (vezi „strigătul” din cea de-a doua simfonie): lovitura de pumnal din secțiunea finală (începe într-o înșelătoare pace și solitudine, pe la 16:50, pentru a deveni o asurzitoare singurătate de la 17:30 mai departe) este menită să ne înghețe sângele în clocot. Asemeni unor săgeți bine meșteșugite, zgomotele seci ale trompetelor îi sfarmă ascultătorului armura, penetrându-i inima, sfârtecând ventricule, valve și mușchi, fără a putea să zădărnicească bătăile. Pasiune și dezolare.

Nu știu, va fi suferit mult Mahler, în iubire, în artă, în credință, dar în fiecare din astea – ne-o spune prin muzică, încă odată – n-a regretat nici o investiție, nici o clipă irosită, nici un zâmbet și nici o lacrimă …

[1] Ca să nu vă țin pe jar, o să vă spun doar că la un moment dat Mahler află de aventura extraconjugală a Almei cu arhitectul Walter Gropius, iar căsnicia lor trece prin momente extrem de dificile din această cauză. Împăcarea celor doi – chiar în condițiile „nerezolvării” idilei dintre Alma și Gropius – este datorată, se pare, consilierii oferite lui Mahler de către prietenul său, Zigmung Freud.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s