Calvină (7) – Despre idealul urii fără temei sau, dimpotrivă, al împlinirii poruncii de căpătâi


Priviți chipurile marilor creștini: sunt chipurile unor oameni care știu să urască mult.

Nietzsche

Nu mai contenesc uimirile necauzate în fața perspectivelor pe care le ridică explorarea unor concepte precum dragoste și ură/dezgust/dispreț, atunci când încercăm să le înțelegem pe căi clasice, de sus în jos, ca expresii ale unor realități perfecte ale dumnezeirii. Dragostea, ca a lui Dumnezeu. Ura, tot ca a lui. Putea-vom noi să le tatonăm măcar orizonturile, dacă nu chiar să le exprimăm într-un chip desăvârșit, după cum o face Tatăl, după cum ne-a descoperit prin Fiul Său.

Hm, ar zice prietenul nostru iubitor de lalele, am avea o problemă cel puțin într-unul dintre cazuri (nu știu să vă zic în care anume).  Căci dragostea lui Dumnezeu este necauzată (Edwards folosea uneori chiar termenul de arbitrary în predicile sale, când era vorba de tot ce înseamnă mână întînsă de sus înspre folosul și binecuvântarea omului). În orice caz, temeiurile iubirii lui Dumnezeu pentru om par a fi așezate în afara acestei realități a Creației. Nu știm de ce îi iubește Dumnezeu pe (unii) oameni. Știm, însă, că dacă este ca noi, la rândul nostru, să-i iubim pe oameni, o vom face necondiționat, necauzat, arbitrar. Good luck with that.

Nu știm, însă, nici pe ce temeiuri este așezată ura Sa. Căci, da, se pare că Dumnezeu poate să și urască. Urăște păcatul, zic unii. Plauzibil și de înțeles. Chiar și pe păcătos, licitează curajos, alții. Dincolo de orice înțelegere.

Ah, și dacă îmi veți zice că Dumnezeu îl urăște pe păcătos din pricina păcatului său (e cazul, zic eu, să revizitați predica lui Edwards, știți voi, aceea care îi făcea pe oameni să se agațe de stâlpii bisericii și de băncile pe care ședea, de groaza judecății), eu vă voi spune că nu, nu ni se spune asta. Dacă îl luăm, de pildă, pe Esau, unul dintre recipientele urii lui Dumnezeu, așa cum ni se spune,[1] el a trăit în această realitate, deși, asemeni fratelui său, „nu făcuse nici bine, nici rău”. Mai rămâne varianta de a fi moștenit vina părinților săi. Vă dați seama însă, ce model de ură ne-ar rămâne în gestiune, unul datorită căruia am putea urâ pe cineva pur și simplu pentru ceea ce este, iar asta nu datorită alegerilor sale!

Ce bine este, totuși, că nu ni s-a dat porunca – însoțită de un model de referință –  de a urâ, fie și cu o ură desăvârșită! Pe de altă parte, ne spune Pascal Bruckner, s-ar putea ca tocmai asta să fie problema creștinismului și cauza aversiunii minților luminate ale acestui veac față de Biserică: se pare, zice francezul, că atunci când au distrus orașe, când au ucis păgâni sau când au torturat eretici au făcut-o nu pentru că urau lumea necreștină și pentru că îi urau pe evrei și pe păgâni, nici măcar pentru că au distorsionat învățăturile de bază ale Mântuitorului, ci pentru că iubeau.[2] Împlineau cea mai mare poruncă iubindu-L le Dumnezeu, dar și iubindu-i pe cei ce erau uciși sub ochii lor.

Grele vorbe și, posibil, nedrepte. Nu cred că Bruckner  a prins ideea, în orice caz, nu în întregul ei. Excesele pe care le știm din istoria Bisericii sunt indiscutabile, nu pot fi ignorate. Putem contesta, însă, explicația lui autorului francez, mult prea reducționistă.

Cu toate acestea, semnalul de alarmă legat de ideologizarea iubirii merită atenția noastră (nu doar creștinismul era vizat acolo, ci și comunismul, promotorul unei fraternități fără egal în cruzime și crimă).

Atunci când iubirea este îmbrăcată în hainele ideologiei, ea se metamorfozează pe nesimțite în ură de cea mai bună calitate. Căci dragostea necondiționată nu poate fi înțeleasă, în cercul nostru strâmt, decât ideologic. Adică: dogmatică,  documentată pe baze raționale, inabordabilă pe căile dialogului, urgentă, unic temei al păcii eterne șamd. Ah, și să nu uităm: obligație cetățenească. Sau creștinească, spuneți-i cum vreți.

Astfel, nu avem nevoie de o poruncă a urii, căci s-ar putea să o împlinim, pe neștiute, iubind. Coz` all we need iz love, cum zice și cântecul.

[1] Romani 9:13

[2] Vezi, dacă te țin curelele, capitolul IV, Ideologia iubirii, din cartea Paradoxurile iubirii, de Pascal Bruckner (pag.205 șu)

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s