Muzica, o nouă dimensiune (19) – Râdem, dar nu e râsul nostru


De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Îndeobște, îl recunoaștem pe Mahler ca pe un maestru al mișcărilor lente. Ale sale langsam-uri, în special cele din simfoniile 4,5,6 și 9, sunt adevărate poeme ale regăsirii umanității, în cele mai intense expresii ale divinului (favoritul mei incontestabil, rămâne ultima parte din Simfonia a III-a, un curajos asalt hermeneutic muzical, spre a descifra iubirea …).

Dar Mahler are îl palmares și niște … glume (să le zicem așa, asta este). Cel din Simfonia a șasea e de poveste (te simți, la un moment dat, ca într-un desen animat cu Tom și Jerry). Pe cel din a doua simfonie – bazat pe istoria unui anume sfânt care, din lipsă de auditoriu, le predică peștilor, pentru ca, în final, chiar și aceștia să îi dea cu flit – vi l-am prezentat deja. Înainte de a-l prezenta pe cel de față, din a șaptea simfonie, vă sugerez doar o idee care cred că se răsfrânge asupra tuturor glumelor mahleriene (între care, să nu uităm nici Rondoul din Simfonia a IX, o desăvârșită mostră de starcasm muzical): nu știi niciodată cine râde și, la urma urmelor, ce este de râs. Ca și cum asta nu ar fi suficient, Mahler ne mai sugerează ceva, și poate că acest este și lucrul cel mai dureros pentru ascultător: râsul nostru, de cele mai multe ori, se termină prost. Uneori în depășirea măsurii, chiar în batjocură. În condescendență fariseică. În dispreț. În ură. Mai des decât ne dăm seama, în crimă. Râsul este una dintre cela mai puternice mijloace de propagandă ideologică din câte a inventat omul vreodată. De aceea, cu umorul nu e de glumit.

Glumele lui Mahler sunt asemenea unor trenuri care pleacă cu bine din gară pentru ca apoi, imprevizibil și inexplicabil, să deraieze de pe șine (vezi, poate de aia CFR-ul este una dintre cele mai bune poante românești), pentru face prăpăd în calea lor. Această piesă din Simfonia a VII-a ilustrează strălucit cele de mai sus. Lucrurile merg bine cam vreo trei minute, pentru ca apoi, grație unei măiestrii artisitice de geniu, Mahler să le deformeze și să le umple de toată nostalgia-amărăciunea-lehamitea vieții sale, una atât de puțin fericită.

Drumul de la râs la rânjet e tot mai scurt în zilele noastre. Iarăși, Mahler s-a întrecut pe sine, ilustrându-ne această idee în nu mai mult de zece minute de muzică. Cât un drum până la băcănie, pentru semințe.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s