Una dintre cele mai frumose secvențe din The Hobbit: The Desolation of Smaug îmi sugerează tocmai această tainică și înmiresmată apariție a speranței. E adevărat că, în întunericul pădurii, înghesuiți și dezorientați printre copaci, speriați și obosiți, e greu să ne mai ridicăm privirea și la cele de sus, deasupra desișului de crengi.
O viață fără orizont, o realitate copelșitoare. Moarte.
Însă, odată cocoțat în vârf și scoțând capul din frunziș, eroul nostru descoperă o lume mai mare, una frumoasă, plină de culoare și de bucurie. Contrastul e izbitor.
Iar orizontul … ați văzut orizontul? În filme orizonturile au atâtea de spus!
Eu, unul, cred că aceasta este închinarea: e capul scos din frunziș pentru a gusta, fie și numai pentru prea puțin timp, frumusețea lumii lui Dumnezeu. Uneori facem acest lucru pe furiș, cu sau fără voia unora, alteori în deplină libertate; în orice caz, nu ne lăsăm până nu gustăm cu voluptate din festinul Cerului.
Și, da, întoarcerea în pădurea lumii poate fi dureroasă, dar acum știm încotro mergem:
dyo 
N-am văzut Hobbit, dar m-a prins ideea orizonturilor…
A republicat asta pe RoEvanghelica.