„Ești ceea ce alegi să fii”


Nu e un citat din Scripturi, oh, nu, ci o replică dintr-un film de desene animate, The Iron Giant (1999). Sunt convins că unii dintre voi, în special dacă sunteți dintre aceia care afirmă o perspectivă calvinistă asupra ideii de alegere, vor putea repede amenda teologic această zicere. Pe bună dreptate, căci înainte de orice altceva suntem rodul alegerii lui Cristos de a împlini voia Tatălui cu privire la omenire.

Totuși, îngăduiți-mă un bob. Haideți să judecăm problema existențial, adică în sens invers, privind de jos în sus. La urma urmelor, aceasta este priveliștea ce ni s-a dat. Degeaba încercăm să ne punem în papucii lui Dumnezeu, fie și numai pentru a descrie, îmbibați într-un antropomorfism de care nu ne e cu putință a ne elibera, felul în care El împărățește. Realitatea este că ni s-a dat harul de a privi lumea aceasta ca și cum aici se dau bătăliile adevărat. Fiarele, focurile cerești, armatele de îngeri, realitățile din spatele cortinei, ei bine, toate acestea nu sunt de nasul nostru. Paharul de apă oferit celui însetat, însă, este.

Orice s-ar zice, ne este la îndemână datoria de a sluji. Am fost aleși pentru asta. Stăpânul ne-a pus în mână talantul; unii au primit chiar mai mulți. Acum alegerea noastră este cea care va face ca la sfârșit să primim cu bucurie aprecierile și răsplata celui ce ne-a angajat.

Bine, rob bun și credincios.

Ar fi fost fain să fie atât de simplu. Oh,  dacă ar fi adevărat – repet, aici, la firul ierbii – că fiecare dintre noi este ceea ce alege să fie! Dar nu poți să pleci la drum cu această prezumție, se pare. Nu încă.

Căci prin însuși faptul că îmi propun să fiu bun și credincios încep sa merg pe o linie foarte subțire: intru într-un proiect în care țintesc acea notă de trecere, ca și cum aș putea-o obține. Altfel nu m-aș apuca de treabă. Iar asumarea a priori a unei astfel de ținte posibil de atins îmi pare, la rândul, paradoxală: când mă întorc la Domnul și spun „Ai milă de mine, păcătosul!” afirm, de fapt, că nu mai există nici un proiect viabil pentru viața mea. Ca să constat apoi ca sunt parte dintr-o zidire destinată unor fapte negândite de mintea mea, care se petrec și prin mine.

N-au fost cumva toate rânduite mai dinainte? Dacă e așa, toate planurile și autorizațiile sunt gata ștampilate, așteptându-și execuția. Mai mult, indiferent de visurile cuibărite în mintea cărămizii, ea va ajunge tot în locul hotărât de zidar, fără compromisuri, fără abateri de la schiță. Salieri a vrut să fie piatră din cap de unghi: Ziditorul, însă, l-a menit să fie ăl mai înalt din stocul mediocrilor, pentru ca altul se potrivea pe post de Amadeus.

În aceste condiții, nu cred că putem partaja merite, nici măcar de intenție. Oricum, apostolul Petru ne îndemna să ne dăm și noi toate silințele, nu să contabilizăm participațiuni. Sunt nevoit să înțeleg buna intenție de pe linia calvină: Dumnezeu să Își primească toate roadele lucrării, în acord cu investiția. Ce nu înțeleg este de ce nu ar fi acest lucru posibil chiar în condițiile unei perspective sinergice cu privire la mântuire, având în vedere că, oricum, Tatăl nu este străin de niciuna din calitățile pe care noi le punem în negoț …

Decretul Lui, alegerea mea. Ei, iscusitule vânător de dogme: cum s-ar putea trage în cei doi iepuri cu singurul cartuș ce ți s-a dat? Eu, unul, nu am un răspuns, însă, după vorba regretatului Hawkings, intuiesc cam ce ar trebui să conțină: un Dumnezeu neconstrâns în natura Sa (da, perspectiva aia, pe care eu o detest, cu împăcarea mâniei Sale, chiar reconcilierea dintre dreptatea și iubirea Sa) și o umanitate așezată în palma Sa, totuși liberă sa facă saltul, disperat și nebunesc totodată, fie în neantul răzvrătirii și în cel al credinței, fiind (pre?)determinată să își depășească prin har condiția.

Atunci, diferența s-ar putea să se evidențieze nu plecând de la perspectivele antropologice, ci chiar de la felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu, unul iubitor și cu desăvârșire bun sau unul care trebuie să-Și reconcilieze cumva iubirea pentru a mai putea face ceva pentru omul care a încurcat tare rău borcanele, I-a ofensat onoarea etc.

Mai bine spun că „Bine, rob bun și credincios”, în esență,  nu merge mai departe de decizia de a intra în negoț, că nu are a face cu niște calități native (prezente, cred eu, în mențiunea „fiecăruia după puterea lui”) sau cu deciziile noastre eroice de a-I răsplăti Stăpânului prin grozave profituri încrederea ce ne-a acordat-o. Adică, da, să recunoaștem – asta e, v-am manipulat înspre destinația asta – că suntem ce am ales să fim.

Dar mai important chiar decât asta mi-e să înțelegem că după roade îi vom cunoaște pe cei din jur, însă niciodată pe noi înșine.

„Bine, rob bun și credincios” nu este proiectul ce mi s-a dat pentru viața mea, ci pentru cea a aproapelui meu. Nu există o mai nobilă menire decât aceea de a conduce pe cineva într-acolo. Aceasta e ucenicia, by the way.

Pentru fiecare dintre noi, în cea mai intimă dintre reproduceri (fotografilor de lucruri sfinte, suntem pe macro acum), drumul înspre acolo trece prin „Ai milă de mine, păcătosul!”. De va fi pe drumul slavei vreo altă priveliște, vă voi da de știre, contați pe mine. Dar asta este alegerea mea acum.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s