Al cui este Isus?


Într-o scenă din binecunoscutul film al lui Zeffirelli, Jesus of Nazareth (1977), vedem un Pilat obosit, nevoit să dea curs cererii liderilor religioși evrei de a-L judeca pe acest propovăduitor ciudat, sub acuzația că s-ar fi autoproclamat ca Împărat al Iudeilor:

– Bine, bine. O să vorbesc cu El. Cu Isus al vostru!

– Nu e al nostru, răspund preoții.

– Atunci al cui? strigă furios Pilat. Al cui?

Involuntar, probabil, realizatorii filmului confirmau existența unei probleme cu privire la acest Isus: trebuie să aparțină cuiva. Nu poate fi judecat ca rezident al unei alte lumi, nu se cuvine așa ceva; pentru cel ce înțelege venirea sa de departe, situația aceasta poate căpăta un înțeles: datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu, Isus devine o problemă a lumii noastre. E unul dintre noi, asemeni nouă. E aici, trebuie să fie al cuiva. Îl revendică cineva? E al tău, poate. Sau al meu. Al evreilor. Al creștinilor. Al yoghinilor. Cine poate ști?

Tocmai acesta îmi pare a fi un lucru fascinant despre Isus Cristos, indiferent din ce perspectivă și cu ce motivație se realizează apropierea necesară: el poate fi al fiecăruia dintre noi și totuși să rămână, în esență, al nimănui, necuprins, purtând cu sine chipul unei lumi ce nu e de nasul nostru.

Nu mă miră faptul că există un Isus al fiecăruia dintre noi, cum nu mă miră faptul că există un Isus al lui Ernest Renan, al lui Albert Schweitzer, al lui Tolstoy, al lui Kazantzakis, al lui CS Lewis, al lui Bunuel, al lui Lloyd Weber, al lui Tarkovski, al lui Philip Yancey, al lui Mel Gibson și, iată, de curând al lui Gabriel Liiceanu. Nu m-aș mira să ai și tu un Isus al tău. Eu mi-l cunosc pe al meu. Poate ar fi bine să le facem cunoștință.

Înțelegeți, oameni buni, că, în măreția de necuprins a unei persoane în care, după cum spun Scripturile,  „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”,[1] există suficient material pentru 7,8 miliarde de Isuși, pentru o întreaga omenire. A ajuns pentru toți cei ce l-au căutat până acum. A acoperit toate aceste miliarde de „accesări”. And still counting … Nu vă faceți griji, e inepuizabil, va ajunge la tătă lumea.

Acum, știu că nu orice Isus este conform normelor în vigoare. Proliferarea ereziilor, agendele și rezoluțiile sinoadelor ecumenice, disputele și nesfârșitele controverse cu privire la Persoana Sa ne spun că nu se pune problema unui relativism aici. Dar asta n-ar trebui să ne conducă înspre comparații, ierarhii, anatemizări și persiflări. Nu e o competiție.

Bine facem că îl căutăm pe Isus al nostru, a lumii. Noi, creștinii, pretindem că avem un avantaj din start. Poate că așa este, cu mențiunea că acest avantaj a fost adesea pentru noi și o cursă. Adevăratul Isus e al nostru. Serios?

Dintotdeauna pe paginile Scripturii problema s-a pus pe contrasens: nu al cui este Isus contează atât de mult (trebuie să depășim odată stadiul întrebărilor de genul Nu este acesta fiul lui Iosif și al Mariei? etc), nu cine l-a prins în slovă sau în icoană, cât cine îi aparține Lui. Măcar, ca să nu ne îngrozim chiar atât de repede, cine este cu El. E mult mai greu așa! Cere curaj asta, un curaj pe care, știm din Evanghelii, Petru nu l-a avut. Nu l-au avut nici acei nu puțini învățați care a deși au văzut semnele și minunile și au crezut în El, nu L-au mărturisit pe față, de frica fariseilor.[2]

Nu îl avem nici noi adesea. Ca să vorbim nu despre al nostru Isus, ci despre Cel căruia îi aparținem este nevoie un bob mare de tot de bună simțire de sine.[3] Este nevoie de curajul asumării unei responsabilități imense: dacă ești creștin, îl recomanzi, asemeni Botezătorului, pe cel ce este înaintea Ta, în palma căruia te afli, pentru că asculți glasul Său. Succes în mărturisire!

Dacă nu ești creștin, să nu crezi că va fi mai simplu să vorbești despre acel Isus căruia îi aparții. Poate că nici nu simți nevoia s-o faci. În definitiv, nu e treaba ta. În acest caz, fie aparții altcuiva, fie nu aparții nimănui. Dar Isus al tău nu va fi mai breaz decât oricare altul, în condițiile în care absența acelui contrasens amintit mai sus îți oferă iluzia deplinei autonomii. Te provoc însă la o ridicare de ștachetă: cum ar fi să te gândești să îi aparții acelui Isus, acestui Isus al tău! Așa cum este el, mai excentric față de dogma cea dreaptă, este Isus al tău. Ar merita să te aibă? Dar tu, l-ai urma, te-ai odihni în palma lui? Încearcă numai să îți pui problema astfel, fie numai din curiozitate. Sunt curios ce va ieși. Cred că o să merite efortul.

Isus, cel căruia îi aparțin. E bun ca titlu de carte au ba?

Să văd cine o va scrie …

[1] Coloseni 2:3

[2] Ev. după Ioan 12:42

[3] Smerenie sau umilință nu mai sunt cuvinte care să însemne ceva în lumea noastră, așa că încerc cu această alunecoasă formulare, poate că totuși …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s